APUS DE LUCEAFĂR (1883—1889): partea a II-a

0
486

La 10 aprilie 1887, Eminescu părăsi Mănăstirea Neamţului, dar în loc să se ducă la Iaşi, unde postul de subbibliotecar nu-l mai aştepta, şi din ruşinea poate de a mai da ochii cu lumea care îl văzuse în gesturi nechibzuite, nimeri (condus de un G. Buzescu până la Paşcani) la Botoşani, la soră-sa Harieta. Acolo, într-o căsuţă mică, în fund de ogradă, în strada Sf. Niculai, nr. 8, acea fată bătrână, oloagă, spijinită şi împiedicată totdeauna în mers de nişte “maşini… în greutate de 5 oca, de fier”, trăia din venitul a 5.000 de lei, lăsaţi de bătrân. Era o femeie de o deşteptăciune naturală, deşi învăţase singură să scrie, cu o curiozitate de a cunoaşte, ce-i da o umbră de uşoară scrinteală, pesimistă şi ea în felul ei şi sarcastică; cu faţa dură, lăptoasă, buze groase virile, cu un aer ambigen, într-un cuvânt, de mascul evirat. Harieta nutrea pentru Eminescu poetul un respect religios şi agresiv şi, când acesta păşi pragul casei sale, ea crezu că fusese aleasă de providenţă să redea omenirii pe marele creator întunecat.

Abia ajuns la Botoşani, Eminescu fu din nou învăluit în ceţurile ce se ridicau din sângele lui infectat cu lues şi pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau să-l limpezească. Acum demenţa misogină şi furibundă dispăruseră dar le luase locul o abulie gravă, năucă, ce pironea pe poet cu ochi inexpresivi într-un punct mort, făcându-l să mănânce sau să se mişte, mut, numai la îndemnul altora. Iov se umpluse iar de răni pe picioare, şi o cunună grea de dureri pe cap îl făcea să bănuiască una şi la creier. Doctorii recomandară internarea pacientului la Spitalul Sfântul Spiridon din localitate , însă curând trebuia să-l întoarcă acasă, fiindcă nu voia să se hrănească sau să ia medicamente decât din mâna surorii sale. De la începutul lui mai, deci, Henrieta îşi luă în serios funcţiunea de infirmieră — de care era foarte mândră — şi începu — în conformitate cu prescripţiile medicilor — să-l adape pe bolnav cu iod, să-l scalde în băi de romaniţă şi să-l frece de istov cu mercur vreme de o lună de zile, în care poetul fu şi în primejdie de a arde din cauza unui foc grozav ce a izbucnit atunci în oraş . Când A. C. Cuza şi Miron Pompiliu veniră la Botoşani să vadă pe poet, asistară la o scenă şi înduioşătoare, şi grozavă. Sosiţi la miezul nopţii, merseră de-a dreptul la casa poetului, în uşa căreia bătură. O jumătate de ceas aşteptară apropierea unui zgomot surd de fierărie şi de trup târât. Henrieta se trudise să-şi pună fiarele la picioarele moi din pricina cărora, strigată noaptea de bolnav, se târa pe brânci până la patul lui. A doua zi Eminescu îi privi năuc, fără să-i recunoască, şi n-avu decât un mic fulger în ochi atunci când Cuza îi citi una din poeziile scrise în neştire, din memorie, pe bucăţi de hârtie ghemuite şi apoi azvârlite pe jos .

In curând însă, mulţumită îngrijirilor doctorului Isac, fu mai bine şi putu să scrie — aşa cel puţin pretindea Henrieta, iar noi credem să înşire pe hârtie, ca de obicei, versuri din memorie — şi să iasă la plimbare, pe câmp, la braţ cu sorâ-sa. Orăşenii îl văzură din nou păşind pe stradă cu înfăţişare de sănătate şi veselie, pricinuită mai mult de faţa netedă, rasă, îmbrăcat în haine groase de aba, deşi era cald, şi trăgând cu voluptate din crâmpeiul unei ţigări. Când ieşea singur, bătea locurile mărginaşe ori aleile din grădina Vârnav şi se oprea să asculte ciripitul păsărilor sau să culeagă cărăbuşi şi gângănii de pe jos, pe care apoi le ţinea în palmă până ce-şi luau zborul, vietăţile acestea mărunte părându- i-se poate cunoscute de atunci de când le cântase în Călin:

în veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec,

Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;

O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,

Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;

Fluturii mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,

Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.

Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,

Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

Deoarece Eminescu se întâlnea cu Scipione Bădescu, prieten de redacţie, aflat acum la Botoşani, care putea să-l atragă la un pahar de vin, Henrieta, vigilentă, se târa adesea la braţul lui, poposind din când în când pe un scaun cerut la vreo dugheană .

Existenţa lui Eminescu ar fi fost o problemă gravă dacă prietenii şi admiratorii nu s-ar fi gândit să-i trimită bani. încă de pe când se afla la Mănăstirea Neamţului, Eminescu fu rugat de un număr de tineri din Iaşi, elevi ai şcolii de pictură, să dea învoirea facerii unei colecte. Poetul nu răspunse nimic, simţind oprobriul unei atari ajutorări. Luând tăcerea ca o aprobare, inimoşii tineri lansară 500 de liste de subscripţie, pe care fiecine era obligat să subscrie numai zece bani. Mulţi au refuzat să dea şi acest gologan, dar s-au strâns totuşi câteva mii de lei, nu fără a se da o publicitate penibilă nefericirii poetului. Două concerte organizate la Iaşi, ajutoare personale din partea lui A. C. Cuza şi a lui V. A. Morţun mai alcătuiră o sumă de peste o mie de lei. Aceşti bani fură trimişi pe măsura agonisirii şi contra chitanţă Henrietei Eminescu, la Botoşani, care îi întrebuinţă pentru nevoile poetului. Sufletul acestei iniţiative era de fapt Cornelia Emilian, femeie autodidactă şi ambiţioasă, pe care se pare că o împingea la fapta cea bună şi dorinţa de a face în ciudă Veronicăi Micle, pe care n-o putea suferi. Nici Henrieta nu mistuia, dealtfel, pe “bălăuca”, pe “berecheta”, astfel încât din ura a două femei se născu pentru poet o asistenţă strânsă şi apăsătoare. Henrieta chivernisea banii şi-i ascundea grijuliu pentru nişte socoteli de viaţă împreună cu fratele-său ce şi le făcea, iar pe de altă parte bănuim, după anume contradicţii în confirmarea sumelor, că poetul primea câte o sumă de bani pe care o dosea. Luptă tragică între doi nefericiţi în dorinţa de mai bine.

Faţă de interesul pe care îl arătau gazetele pentru starea lui Eminescu (România liberă din Bucureşti a lui Laurian reproducea din când în când buletine după Curierul român botoşănean, redactat de Scipione Bădescu), amorul propriu al vrednicilor cetăţeni ai urbei Botoşani fu zgândărit, şi 60 de inşi semnară către Consiliul general judeţean acest strigăt de iubire (27 mai 1887):

“Cetăţeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav şi neimitat: Mihai Eminescu, se află de câteva săptămâni în oraşul nostru, în casa surorei sale d-ra Henrieta Eminescu. Multă lume aicea cunoaşte suferinţele extreme de care e atinsă sora poetului şi puţini s-au gândit până la ce semn prezenţa nepreţuitului oaspe apasă din această cauză existenţa acestei fiinţe. Lipsită aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere că-i e peste putinţă a prodiga spre uşurarea scumpului ei frate toată îngrijirea de care l-ar înconjura dacă, pe lângă bogăţia afecţiunilor ce o leagă de fratele său, s-ar simţi întărită şi de vigoarea sănătăţii. Inchipuiţi-vă o soră devotată şi iubitoare, pironită pe nişte picioare artificiale curs de 10 zile şi 10 nopţi înaintea unei figuri pierdute şi mute, dinaintea unui frate ce refuză a mânca, ce nu articulează o singură silabă şi veţi avea icoana sfâşietoare a celor ce se petrec în casa bunei d-re Henrieta Eminescu.”

Petiţia se încheia cu această superbă tiradă:

“Botoşanii, care după veacuri va veni cu certitudine necontestabilă să recupereze onoarea că satul Ipoteşti din apropierea oraşului au dat naştere omului genial, are azi dreptul şi datoria nemărginită de a păşi în faţa sa şi cu lacrimile în ochi a-i zice:

“Copil al nostru! Product din sângele acestor locuri! Nu voim ca viitorul să arunce asupră-ne valul ruşinei şi un oprobiu fără margini. Eşti fala noastră şi nu te-om părăsi” etc.”

Onoratul Consiliu judeţean, ce se întruni peste vreo două săptămâni (14 iunie 1887), găsi lucrurile mult mai încurcate. Dl C. Leca, îngrijorat de soarta patriei, zise că Eminescu era prea mare pentru judeţ, căci el a servit ţara, că ar fi incorect să i se dea ajutor, că s-ar crea precedent şi că în sfârşit trebuiesc “căzărme”. Mult mai prudent, dl Savinescu propuse a se da bani poetului “precompănit”, nu o dată cât îi trebuie, ci după mijloacele bugetare, la care dl Leca răspunse că admite în principiu a se da ajutor, “însă să nu se precipiteze”, ci să se lase pe toamnă. Prefectul, Th. Boldur-Lăţescu, a sfătuit atunci pe consilieri să nu ajungă “la un diapazon străin de animaţiune”, să nu rămână surzi şi muţi şi în întuneric, pentru că Eminescu fiind “o idealitate în carne şi ciolane trebuie să mănânce”. In urma acestui argument hotărâtor, se votă un ajutor de 120 lei lunar, din iulie 1887 până la 1 aprilie 1888, din care s-au ordonanţat, abia în ianuarie 1889, 1.000 de lei, restul refuzându-se sub cuvânt că poetul “product din sângele acestor locuri” căpătase pensie de la stat.

Pentru că sângele cel rău erumpea pretutindeni pe trup, Eminescu fu adus la Iaşi, acasă la Ştefan Emilian, unde un număr de medici (Otremba, Bottez, Filipescu, Negel şi Riegler) consultară pe poet în ziua de 14 iulie şi recomandară tratamentul antiluetic într-o localitate potrivită. In cele din urmă, rămase ca poetul să plece la Hall, pentru băi. însoţit de doctorul Focşa, Eminescu porneşte din nou spre străinătate, întovărăşit până la Vereşti de Henrieta, şi se opreşte la Viena o clipă pentru un consult medical cu d-rii Neumann, Nothnagel şi Meinert. Când pe la începutul lui septembrie poetul se întoarce cu o năucire de huruitul trenurilor şi oarecare friguri, Henrieta rămase încredinţată că lipsa îngrijirilor sale îl “calicise”.

De acum încolo însă Eminescu era limpezit la cap şi putea să scrie. Multe din scrisorile Henrietei către dna Emilian sunt compuse de poet şi numai semnate de Henrieta, care se simţea mândră de secretarul ei. Iată de pildă, ce găsea cu cale să răspundă în stil într-adins naiv, pentru soră-sa, d-rei Emilian, care se afla la Paris:

“Regret că nu sunteţi cu totul mulţumită în Paris, afară decât de arte. îmi scrieţi că francezii sunt superficiali şi falşi, în adevăr chiar eu, care n-am nici o cultură, am înţeles că francezii nu sunt născuţi pentru a fi oameni de caracter, oricât de mare este, îndealmintrelea, însemnătatea lor pe terenul artelor şi al ştiinţei. Că unele dame sunt bigote e după părerea mea bine, căci mai cu seamă în nenorociri aceasta este mai sigură mângâiere.

Am auzit că în Francia nu sunt sobe, ci numai căminuri; din cauza asta, se vede, dormitoarele sunt ca nişte termometre. La noi în ţară temperatura e foarte aspră şi a ajuns în unele zile chiar la 24 grade sub zero.

Ca noutăţi politice vă pot comunica că la noi în Botoşani opoziţia n-a reuşit defel. în Iaşi, majoritatea celor aleşi e din opoziţie, însă tot ea e puţin numeroasă.”

Dorind să lucreze, Eminescu rugă pe Maiorescu să-i trimită cărţile şi hârtiile ce se aflau la dânsul. Dar acesta — dintr-o înaltă prudenţă de arhivar — nu răspunse nimic, ceea ce supără pe poet. El plănuia să facă o a treia ediţie a poeziilor, şi în acest scop îşi cumpărase două caiete groase, legate în marochin şi ferecate amândouă cu două broaşte cu cheie . Ar fi lucrat la o dramă Trei flori albe şi ar fi voit, de asemeni, să sfârşeasacă dicţionarul de limbă sanscrită pe care-l lăsase la Biblioteca din Iaşi. Traducerea din Lais ar fi fost începută sau făcută aci. Că ar fi lucrat însă cu tot dinadinsul ceva e greu de crezut. Poezia Kama- deva, pe care o găseşte A. C. Cuza pe jos, în odaia lui Eminescu, şi o dă Convorbirilor spre publicare, era, pe cât se pare, un lucru mai vechi. O iubire pentru vreo doamnă Elena din Botoşani, pe aceste vremuri de deznădejde, nu pare cu putinţă, şi câteva versuri de dragoste aflate între hârtiile sale au o rezonanţă tristă de demult :

O dată te-am văzut                    Te văd a doua oară,

Şi-am stat încremenit,                Şi glasul tău l-ascult,

Şi crud-a fost durerea —               Şi ştiu numai atâta —

Cu care t-am iubit.                        Că te-am iubit prea mult.

Devenise însă, fără îndoială, mai sociabil, ieşea pe stradă cu capul plecat, salutând sfios chiar pe necunoscuţi şi lua parte la câte o petrecere în casa vreunui prieten, şezând mai tot timpul tăcut într-un colţ de canapea şi bucuros când putea vorbi nemţeşte cu cineva. Intr-o asemenea împrejurare vorbi despre Faust al lui Marlowe, al lui Goethe şi al lui Lenau, găsindu-l superior pe cel din urmă şi deplângând soarta nefericitului Niembsch. Câte un “bonjurist” răpea din când în când pe Eminescu la un pahar de vin — spre ciuda Henrietei.

In vreme ce Eminescu se plictisea în glodosul Botoşani, Harieta, în corespondenţă deasă cu dna Emilian, plănuia să strângă bani din subscripţii, spre a cumpăra o casă în Botoşani, în credinţa că poetul va voi să şază cu ea. In acest scop începuse chiar unele tocmeli. Stimulată de această speranţă, făcuse cereri de pensie pentru frate-său către regină şi către guvern şi lega banii în zece noduri . Deşi nu reiese de nicăieri din scrisorile Henrietei că Eminescu s-ar fi aflat la un moment dat fără mijloace de trai, afară poate de o stagnare temporară a colectelor, Eminescu se tânguia că de un an nu dispune “de un ban măcar”, că a ajuns într-o mize¬rie atât de amară şi deplină, încât nu e condei care ar putea-o descrie: “părăsit de toţi ca o corabie care se îneacă”. Circulau atunci liste lansate de C. Mille şi alţii (ceea ce rămâne în veci o pată pentru guvernele de atunci, nepăsătoare de soarta marilor creatori), dar Eminescu declara că nu primise nimic, cel puţin “direct”. Convingerea noastră este că plângerile lui Eminescu sunt neîntemeiate şi pricinuite numai de groaza de mizerie de care suferea şi că Harieta dosea banii, cum mărturiseşte dealtfel, spre a-şi cumpăra casă.

De aceea, scrisoarea alcătuită de poet către Morţun, la 10 noiembrie 1887, unde vorbea de “lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă” în care se afla, cerând ajutor grabnic, căci “cea mai neagră mizerie” îl ameninţa, trebuie citită cu toată rezerva cuvenită produsului unui om zdruncinat. De asemeni rătăcită este şi declaraţia poetului către un prieten, că merge cu palton şi galoşi pe arşiţă, fiindcă n-are nici haine, nici ghete — care aminteşte obiceiul poetului de a umbla vara cu galoşi… spre a nu-şi curăţa ghetele. In aceste zile chiar, un comitet organizase în benefeciul lui o serată literară şi muzicală ce produsese vreo 600 lei. In vederea strângerii de bani şi a căpătării unei pensii, Scipione Bădescu făcea în Curierul român relaţii înfricoşătoare, ce nu corespundeau realităţii, fiindcă poetul era relativ bine :

“Corpul său e un adevărat putregai. Rănile ce-i acoperiseră mai tot corpul şi care au dispărut momentan, sub influenţa curei suportată la Hall, s-au redeschis din nou şi încă cu mai multă furie ca mai înainte. Nenorocitul e la starea cea mai disperată, neputând părăsi patul de săptămâni întregi deja. (In realitate se interzicea poetului să iasă din casă pe vreme rea.)

Şi nici un ajutor de nicăieri! Ce timpuri, ce societate, ce barbarie!”

In acelaşi timp, Bădescu făcea o publicitate umilitoare ofrande¬lor de câţiva lei sau fiorini, care picau de la câte o persoană, mai ales din provincia de origine a Eminovicilor.In urma acestor lamente s-a format şi la Botoşani un comitet, care organiză în beneficiul poetului o reprezentaţie de teatru cu trupa de pribegie a lui Eminescu, şi anume Fanny Tardini-Vlădicescu (15 dec. 1887).

Beneficiul, în sumă de lei 646, a fost consemnat poetului, parte în numerar, parte, spre a nu-i risipi, într-o chitanţă a Casei de economii şi împrumut din localitate . Câteva luni poetul se duse să-şi ridice banii de la casă, şi o dată fu văzut de cineva dând târcoale prin faţa intrării, în ploaie, şi codindu-se cu mâna pe clanţă dacă să intre ori nu. In cele din urmă, la 2 aprilie 1888, mulţumită stăruinţelor, Camera luă în considerare acordarea unei pensiuni de 250 de lei — nu fără 5 infame bile negre — pe care Senatul o admise abia la 23 noiembrie 1888, decretul fiind iscălit de rege la 12 februarie 1889, curmând epoca ruşinoasă a colectărilor.

Revederea poeziilor sale a trebuit să readucă în sufletul lui Eminescu toată dragostea pentru Veronica, cu atât mai suavă, întotdeauna, cu cât era mai îndepărtată. Poetul i-ar fi scris fără ştirea Harietei: “Dragă Veronică, uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă că n-am voit să te ascult. Ce viaţă dezordonată am dus; toate sfaturile tale erau aşa de sincere, aşa de bune, aşa de drepte, încât dacă îndeplineam o parte din ele, azi n-aş zăcea pe patul de suferinţi. Amintindu-mi de bunătatea inimii tale, simt remuşcări de faptele din trecut. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere ca să vii la Botoşani, să mă vezi unde sunt bolnav şi din minut în minut îmi aştept sfârşitul, căci pentru societate sunt de mult mort.”

Veronica veni pe neaşteptate, spre ciuda Harietei, care privea cu indignare cum “îndrăcita” i-aduce în casă “o droaie de nespălaţi” şi se închide singură cu Eminescu în odaie, şopocăind planuri de evadare. Şi într-adevăr, într-o bună zi, Eminescu şi cu Veronica plecară la Bucureşti, lăsând pe Harieta cu blesteme la gură. Visurile ei de a cumpăra casă şi a trăi din pensia poetului zburară în vânt, şi de supărare se îmbolnăvi, arătând simptome de oftică. In septembrie 1888, Harieta mai văzu o singură dată pe frate-său la Bucureşti, unde îl descoperise, după ce multă vreme poetul îi ascunsese adresa, apoi rănită în suflet de prezenţa lângă poet a acelei femei care venea să ridice chiar banii datoraţi lui Eminescu la Botoşani, ce i s-ar fi cuvenit ei pentru osteneli, căzu greu bolnavă , şi curând după moartea poetului se stinse şi ea în mizerie şi părăsire, dusă fiind la mormânt într-o birjă, de oameni nevoiaşi şi străini.

La Bucureşti, Eminescu veni îmbiat a-şi reîncepe activitatea de gazetar, pe care o părăsise de cinci ani, colaborând la gazeta conservatoare România liberă, care-i oferea 200 de lei pe lună, mai mult ca ajutor. Articolele ce se bănuiesc a fi de Eminescu arată multă chibzuinţă a judecăţii şi o linişte, în sfârşit, a concepţiunii, încât nimic nu te-ar face să bănuieşti că sunt scrise de un om care până mai deunăzi privea lumea cu ochii rătăciţi. In redacţia gazetei din Pasajul Român venea ca pe vremuri să se aşeze la masă, dar, în loc să scrie articole, visa deştept cu foi de hârtie înainte, pe care scria caligrafic litere asiriene şi chaldee — ziceau prietenii — oricum orientale, împins de acea reverie lingvistică asiatică, ce-l făcuse să se intereseze de gramatica sanscrită şi de caracterele arabe. Locuia într-o odăiţă la etajul al III-lea al unei case de raport din Piaţa Teatrului, dând într-un coridor întunecos, odăiţă la fel cu toate cele pe care le avusese, şi mergea în haine mistuite, cu încălţăminte desfundată şi pălărie cu orificii, deşi, trecând cu vederea trista condiţie de a trăi din mila altora, în nici un chip nu este credibilă legenda mizeriei poetului, deoarece ştim sigur că era urmărit pas cu pas de prieteni, şi N. Pătraşcu era însărcinat de Junimea să-i aţină calea şi să-i dea numai atâţi bani câţi îi erau de trebuinţă . Eminescu mergea la teatru şi pe la cafenele şi declama uneori prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu, înlocuind astfel cu învârtirea automată a memoriei procesul gândirii spontane. Din vechea personalitate îi rămăsese mişcări intelectuale subconştiente. Se închidea, aşadar, în casă şi citea mai toată ziua cronici şi scrieri istorice, fiindcă avea încredinţarea că trecutul nostru este un şir neîntrerupt de martiri. Aceasta o spunea şi lui Panu, care şedea în aceeaşi casă din Calea Victoriei, deoarece acolo se aflau redacţia şi tipografia gazetei Lupta. Insă la masa lui Panu, zgomotoasă de prezenţa colaboratorilor, nu se ducea decât rar şi fără bucurie, întâi pentru că împotriva lui Panu avea o rezervă de când cu întâmplarea lecturii Scrisorii a IlI-a şi al doilea fiindcă masa era gălăgioasă de prea multă lume şi nu-i plăcea să se expună. In afară de câte o întâmplătoare ironie sau alt asemenea semn de vioiciune, şedea mut, cufunadt în abis . încetul cu încetul, se produce în Eminescu o reînviorare a puterilor spirituale, pe atât de neaşteptată, pe cât de iluzorie. Poetul începea să pâlpâie de ardenţa literară, reacţiona cu mai multă impulsivitate la opiniile adverse, făcea planuri de lucrări şi în cele din urmă toată lumea află că poetul scrisese o piesă de teatru. Intr-o zi luminoasă de toamnă, Eminescu, îmbrăcat cu îngrijire şi în ţinută solemnă, se aşeză la masa de lectură a Junimii din casa lui Maiorescu şi citi cu glas vibrant şi bine scandat piesa în versuri Lais, spre uimirea, turburarea şi înduioşarea tuturor. Dar era o amăgire, căci piesa Lais, cumpărată de direcţiunea Teatrului Naţional cu 50 de lei, nu era decât o traducere după Le joueur de flute a lui Emile Augier şi o dovadă de confuziunea minţii poetului, dacă într-adevăr a prezentat-o ca originală. Ştiind sau neştiind aceasta, prietenii manifestau o bucurie superlativă, chemau pe poet din toate părţile la petreceri, deşi el prefera să meargă cu ardelenii la birtul Şerbănescu din Hanul Kiriazi, unde cu capul între mâini cânta doine de jele din Ardeal, în ahturile celor de faţă. El era dealtfel mai apropiat de cei nevoiaşi, şi iubirea lui de proletar se revela acum ca şi altădată în unele gesturi nechibzuite, dar cu înţeles, ca acela de a-şi scoate paltonul slinos, lung, şi a-l pune pe vreme de ninsoare pe umerii prietenului ce nu avea asemenea veşmânt, sau de a întinde unui cerşetor pleşuv propria sa pălărie . Pentru acest motiv, poate, îl cultiva pe socialistul C. Mille, până la locuinţa căruia din casa Steiner în str. Academiei urca cu paltonul său prea lung, cu paşi îngreuiaţi de mari galoşi.

Pe iarnă, un număr de tineri gazetari (Al. Hodoş, D. M. Marinescu-Marion, L. Gh. Nicoleanu-Fix, I. Popescu, N. Procopiu, I. S. Rădulescu-Gut, N. Ţincu-Tall, Cesar Colescu-Vartic, Dionisie Miron şi alţii), înduplecară pe poet să le patroneze o revistă de informaţie culturală, Fântâna Blanduziei, cerându-i un singur articol. Eminescu, consimţind, le făgădui colaborare regulată, şi nu numai le dădu articolul de deschidere cerut, Fond şi formă, dar învârti el însuşi cu entuziasm şi exces roata maşinii tipografice, în noaptea de 3 spre 4 decembrie, când apăru cel dintâi număr . Pe frontispiciul gazetei, de format jurnal, este numele facsimilat al lui Eminescu, dat ca fondator, şi un moto din versurile sale: “Unde vei găsi cuvântul, Ce exprimă adevărul”. Mulţi socotiră gazeta ca fiind a lui Eminescu şi o primiră cu interes. Insă “meşterul”, cum îl numeau ciracii, în afară de două articole de fond cu caracter teoretic de politică europeană şi tendinţe antidecepţioniste foarte cuminţi, nu mai fu în stare să dea decât lucruri neînsemnate. De el este următoarea traducere din Mark Twain :

Când începe trenul zborul        Vine-ndată conductorul        Şi, scoţând perforatorul,

Face-o gaură-n bilet.          Pentru cursa care costă                  Zece bani biletu-i alb,

Pentru cursa care costă Douăzeci biletu-i verde,

Aceste nevinovate versuri stârniră indignarea cuiva din Moldova, care, nevăzând cuvântul bortă, crezu că poezia este o insinuaţi- une indecentă, spre râsul, ultimul râs al lui Eminescu. De Crăciun se înjghebă o petrecere a colaboratorilor în casa lui C. Bărcănescu, cu care prilej poetul a mai cântat, ca o lebădă presimţitoare de moarte, un cântec jălalnic .

Apoi zidirea măcinată de ape şi ţinută în loc de câteva ori cu slabe proptele se curmă deodată de la mijloc şi se nărui în pulberi pentru totdeauna. Mintea lui Eminescu se risipi din nou, şi vechile porniri reveniră. Cânta din senin romanţe nemţeşti, vorbea cu suspin despre o cântăreaţă vieneză, “cu părul galben ca de aur şi cu glasul ca clopotul” şi frecventa Coloseul Oppler în vederea unei cântăreţe “suedeze”, pe care o salută într-o zi, urcându-se pe masă, cu un şervet oriental în jurul capului şi strigând formidabil: “Suedeza!” . In curând fu nevoie să fie apărat de privirile vulgului şi, în acest scop, prietenii, scoţându-l de la Mărcuţa, unde fusese dus întâi în februarie şi unde nu voiau să-l ţină, îl internară din nou în Ospiciul “Caritas” al d-rului Al. Şuţu din strada Plantelor, nr. 9, în care poetul petrecu câteva luni de visare dementă euforistică şi viziuni paradisiace, unice clipe de adevărată fericire în viaţa sa zbuciumată. In seara de 31 martie 1889, Mihai Chintescu, într-o conferinţă la Ateneu, populariza, cu o lipsă regretabilă de discreţie, prăbuşirea poetului :

“Doamnelor şi domnilor, fie din sărăcie, die din indifererenţă, fie poate din amândouă sau şi din alte cauze, Eminescu e cuprins de o manie ciudată, care se termină prin o nouă nebunie, şi îngrijirile deosebite din partea sorei sale nu-i servesc la nimic. Atunci a fost internat la Mănăstirea Neamţu. După ce se face mai bine, vine în Bucureşti, unde trăieşte mai liniştit până la sfârşitul anului trecut, când un nou atac de nebunie îl cuprinde, tocmai când traiul material îi era asigurat, căci Camera îi votase o pensie de 250 de lei pe lună. In fine, cea din urmă coardă a acestei fermecătoare lire s-a rupt, şi maestrul e cu desăvârşire şi poate pentru totdeauna nebun.”

La 13 aprilie 1889 se decise instituirea unei curatele, în urma cererii unui consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem. Laurian, Şt. Mihăilescu, I. L. Caragiale, I. Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, acesta spre a se putea primi, prin tutor, pensiunea de la Stat. Viaţa de răspundere morală a poetului încetase .

Eminescu păşi pragul ospiciului îngândurat şi sobru la vorbire. Locurile acestea le mai văzuse, după cum cunoştea chiar pe unii bolnavi  şi, fireşte, pe d-rul Şuţu, “un bătrân cu o barbă mare, murdărită de tutun, putredă parcă, cu un mozolit nesuferit de gingii pustii”. El simţea că aci are o misiune mare de îndeplinit, şi de aceea cerea de mâncare şi băutură, ca unul ce “nu mâncase de mult”, şi mesteca cu multă poftă alimentele, asemeni zidarului care e pe cale de a se urca pe schele. Cercetările sale ştiinţifice asupra mecanicii lumii trebuiau duse aici, în linişte, mai departe. Aplicând abstracţiile matematice la probleme spirituale, voia să găsească principiul vieţii, fiindcă descoperise că misterul mişcării şi al vieţii stă în “mutarea consecutivă a punctelor de gravitaţie”, adică în “distanţarea consecutivă între cele două puncte”. Odată pus pe drumul cel bun, începu să născocească diferite demonstra- ţiuni şi aparate, cu scopul de a capta forţa universului, ca, de pildă, o sferă de gumilastic, o cumpănă şi mai cu seamă o ţeavă metafizică:

“O ţeavă cu apă atârnată drept la mijloc. Oriunde ai atinge ţeava, acul se suie în partea opusă. In ţeavă o mărgea de plumb pe un fir de sârmă reprezentând puterea gravitaţiei şi niţel aer. Echilibru? Amândouă una peste alta. Dezechilibru? Amândouă fug în părţi opuse.”

Pe coli mari de hârtie, el aşternea sârguincios ecuaţii şi formule, ca un om de ştiinţă care ştie că timpul este scump. Este evident că asemenea cercetări nu se pot face decât prin consultaţiuni vaste, din care pricină Eminescu îşi însemna numele autorilor cărora le datora ceva, ca Schopenhauer, Kant, Laplace, Pytha- gora, Ueberweg, Goethe, Tyndall, Robert Mayer, Hartmann etc. Toate aceste nume îi şedeau câtăva vreme liniştite în minte, apoi, ca spiţele roţilor de locomotivă, care de prea multă rotaţie se transformă într-un disc incert, se amestecau febril. “Ah! — zicea atunci poetul vreunui cunoscut ce-l vizita. — Ia uite-te cum seamănă Pasteur cu Maiorescu! Şi tu semeni cu Kant! Bietul Kant! Mare om! Am învăţat la el, la Heidelberg… Te rog să-mi aduci toate volumele lui… Eu semăn cu Schiller şi cu Faust, al lui Goethe. Am să mă sinucid… Aşa a făcut şi Hamlet!… Mare om e Shakespeare! Ce tragedian!… Dar Kant!… Unde mai găseşti un Kant!… A murit la 1885!… Am să vorbesc cu el!… Da, am să mă sinucid şi eu ca Hamlet!… Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani!… Să mor!… Şi apoi — cu vinul să mă vindec!… Ce mare om e Kant!” Şi continua astfel, cu această subtilă şi voluptoasă asociere între sugestia beţiei şi a nimicului, a tragediei şi a lucrului în sine, în care se stre¬curau antipatii şi repulsii şi erori mai vechi: C. A. Rosetti şi Cara- da. Inepţia lui Macedonski era dovedită matematic: “ Dacă progresul ar fi infinit şi nu numai o repartiţie inegală după timpi, Homer ar fi trebuit să fie un măgar şi Macedonski un geniu, şi tocmai contrariul e adevărat regres – grad, progres + grad.” Interesul de odinioară pentru limbile orientale (sanscrită, arabă) şi slave era mai mare ca oricând, fără ca, dealtfel, să fie neglijate literaturile clasice şi îndeletnicirile artistice. Declama şi acuma din Homer, Horaţiu şi Virgil şi compunea versuri originale, într-o manieră pură, lipsite de orice zgură, dialectice şi sonore de un aer aurifer, ca, bunăoară:

Atâta foc, atâta aur       Peste-ntunericul vieţei

Ş-atâtea lucruri sfinte,   Ai revărsat, părinte…

sau alte improvizaţiuni luminoase pe tema Gloriosul voievod.

Mergând tot aşa neîntrerupt, într-un palton lung, cu galoşi mari în picioare şi mâinile la spate, în preocuparea colosalei lucrări ce se cădea să facă, era, desigur, cuprins de oboseală şi de dureri de cap. Dar avea clipe de odihnă şi umor, când în lungul salon al ospiciului observa cu ironie de analist pe “colegi” şi părea vizitatorilor săi Eminescu cel de totdeauna. La început, căuta să nu piardă contactul nici cu prezentul şi, în acest scop, cerea gazete şi cărţi, ca, de pildă Corespondenţa lui Jules Goncourt (Lettres).

Lipsit toată viaţa de avuţie, el visa acum o bogăţie imensă, feerică. Descoperi în pietricelele, bucăţelele de hârtie şi de lemn de pe jos bogăţii mari, pe care începu să le strângă în scopul de a scoate din ele diamante. Nu-i scăpă din vedere nici valoarea incalculabilă a frunzelor din copaci, pe care le evalua la milioane şi miliarde, însemnând preţul pe ele. Ţinea o contabilitate strânsă de comorile sale pe ulucile şi zidurile ospiciului, plănuind să-şi cumpere moşii, bineînţeles şi Ipoteştii, şi chiar lumea întreagă împreună cu institutul, al cărui proprietar se socotea de fapt. Greutăţii apăsătoare din cap el îi găsi o explicaţiune luminoasă şi — într-anume fel figurat — adevărată: avea în cap diamante care îi atârnau greu. Deoarece însă, lăsând bogăţiile, el înfăţişa şi tradiţia autohtonă, fiind Matei Basarab reîncarnat, regele puse la cale un atentat printr-un pacient, Petre Poenaru, care, jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte cu o petricică. Eminescu consemnă aceste fapte judecătorului Brusan, care venise să încheie raportul medico-legal, în vederea curatelei, în ziua de 12 iunie :

“— Cum te cheamă?

—           Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

—           Pentru ce?

—           Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se teme să nu-i iau moştenirea.

—           Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?

—           Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chine¬zească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.” întrebat cine era atentatorul, declară:

“ — Un om bogat, care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.”

Contrariu zvonurilor melodramatice , Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat, care îi pricinuise o simplă zgârietură, şi nu pare să fi avut stări de agitaţiune aşa cum scrie, cu o vulgara declamaţiune, Scipione Bădescu: “îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu o putere de fiara şi strigă de produce un ecou îngrozitor.” In realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte. Totodată inima îi era tumefiată mai demult de o endocardită, provocată de marile ei bătăi. In privinţa clipei pe care a ales-o providenţa spre a reîntoarce pe Eminescu în eternitate, ştirile sunt destul de contradictorii, unele dând ziua de joi 15 , altele de vineri 16 iunie .

Aproape sigură este aceea de joi 15 iunie, în zorii zilei, cum arată actul de deces şi cum, de altfel, s-a săpat pe piatra mormântului. Miercuri seara, Eminescu, cu o ultimă licărire de conştiinţă, chemă pe bătrânul doctor şi i se plânse de mari dureri în trup. Rămas singur, se întinse pe pat şi, când limba sorţii sale ajunse pe pragul al doilea al vieţii, inima se opri şi poetul trecu în univers.

Dimineaţa, găsindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brâncovenesc pentru autopsie, unde, cântărindu-i-se creierul, în stare de ramoliţie, se găsi că are 1.400 de gr. cam atât cât al lui Schiller . Doi servitori ai spitalului fură trimişi să declare decesul de moarte al dlui Mihail Eminescu, poet, cei doi neştiutori de carte puneau pecetea degetelor lor bătătorite:

REGISTRU STĂRII CIVILE PENTRU MORŢI Bellu

Ortodox-Român

No. 2935

Din anul una mie opt sute opt deci şi nouă luna iunie dioă septe spre dece ora douăspredece meridiane.

Act de morte a D-lui Mihail Eminescu de patru zeci şi trei de ani, poet, necasatorit, nascut în comuna Botoşani fiul Decedatului Mihail Eminovici alte amănunte nu sa putut lua decedat… la cinci spre zece corent ora trei ante me-ridiane, în casa din strada Municipala No. 14 Suburbia Doamna Balasea.

Martori au fost: Dl. Iordache Munteanu de ani trei deci de profesie servitor, din acel spital şi D. Ion Stirbu de ani două deci şi cinci de profesie servitor din strada aceiaşi No. 14 de la acel spital cari au subscris împreună cu noi acest act dupe ce li s-au cetit.

Cazul morţii s-a constatat de noi prin doctoru verificator d-l Sutzu care a şi eliberat certificatul cu No. 161. Făcut de noi Nicolae Hagi Stoica fiu consiliar al comunei Bucuresci şi oficiar de stare civilă. Martori n-au ştiut subscri.

Martori (ss) Ş I. Munteanu

(ss) + I. Stirbu

Offiiciar (ss) H. Stoica fiu

(Din Registru pentru morţi pe anul 1889 [7]

Primăria Comunei Bucureşti. Oficiul stărei civile.)

Gazetele Adevărul, Constituţionalul, Românul, Democraţia pomeniră toate de această pierdere, şi revistele avură cuvinte de jale.

“Naţiunea mea, îmbracă doliu! — se tânguie Vulcan în Familia. — Literatura noastră jeleşte! Poezia română plânge!

Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viaţă.”

  1. P Hasdeu, în Revista nouă, mustră pe contemporani în mod bombastic :

“El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare să nu înnebunească? In toate epocele au fost poeţi, pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitori dinaintea celor puternici. In toate epocele s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.”

Publicul văzu sâmbătă în biserica Sf. Gheorghe-Nou chipul descompus, surpat şi împăroşat al poetului, cu ochii scufundaţi de adâncă oboseală. Un bandaj negru în jurul capului, ce acoperea linia secţionării craniului , fu probabil pentru unii dovada grozavă că Eminescu murise ucis, aşa cum Harieta însăşi, ţintuită departe, crezu.

In după-amiaza zilei de sâmbătă, 17 iunie, la orele 6, cortegiul însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni, în fruntea cărora se aflau primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Kogălniceanu, Th. Rosetti, Aug. Laurian şi alţii, porni spre cimitirul Bellu, trecând pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi câmpia Filaretului. O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, în dreptul Universităţii, şi la mormânt, se ţinură cuvântări îndurerate şi banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborât în groapă, între tei şi un brad.

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

 

 

Imaginea lui Eminescu oglindită în sufletul lui George Călinescu

“Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşiruite dinainte-mi: acela astral şi pletos din tinereţe, cel uşor subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, faţa placidă şi adipoasă, cu ochi împânziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zâmbet copilăros şi somnolent, din epoca întâiei căderi, masca nietzscheeană, în sfârşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundaţi şi stătuţi. Privindu-le, omul cel adevărat pare că răsuflă aievea.

Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însuşirea de a alerga repede pe treptele vieţii, spre a ieşi sus în fruntea scării, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot înflăcărat şi un denunţător al mizeriei muncitorului rural, industrial şi intelectual, îndrăzneţ în numele ideii, sfios şi blazat în numele său. Din această pricină, dacă avea umor, era totuşi un om lipsit de ironie. Spiritul critic e o înfăţişare rectilinie, care nu are nimic sfânt afară de expresia cea mai înaltă a adevărului. Patriotismul, tradiţia, ideologia sunt pentru omul ironic locuri comune, bătătura aridă de atâta călcătu- ră, vatra înnegrită de funingine, tot ce stânjeneşte prin vechime şi respect zvâcnirea vieţii noi. Acestea însă erau scumpe lui Eminescu, care nu le considera ca o crustă peste râul vital. Şi când un graeculus ca I. L. Caragiale, cu linii subţiri şi nestatornice de maliţie, încerca să atragă pe poet în jocul alunecător şi întortocheat al sofisticii, piciorul său sufletesc solid se împleticea iritat, obişnuit să se aşeze lat şi neted în hora sublimă a principiilor. Eminescu cel lipsit de ironie căuta pe Creangă sau pe ardeleni, care, cum ştim, se frământau pe loc, neputincioşi în faţa iuţelii valahe, dar petreceau cu lacrimi de înduioşare în duhul gândurilor grave şi religioase.

In viaţa afectivă, Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esenţial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educaţie analitică, îşi chema iubita în codru verde, fie că gândul morţii i se înfăţişa cu toate mângâierile unei îngropăciuni după datini şi tristeţile unei vieţi nelumite.

Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. In schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală. Starea sa normală era cea vizionară şi acţiunea politică a fost, desigur, o latură care, mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis şi utopie, rămânând nu mai puţin un protest metaforic împotriva relelor contemporane.

Trăind în universul său, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile marilor oraşe, de moliciunile şi estetismul claselor de sus. Hoinar din fire, nu numai a trăit, de nevoie, în haine destrămate şi sub tavane scunde şi coşcovite de apa ploilor, dar a început a simţi o plăcere nu lipsită de amărăciune în a cultiva propria mizerie, confundând voluptăţile simple ale naturii cu noroaiele şi cu bureţii vieţii.

Dar dacă n-avea mândria fizică, o avea pe acea morală. Pătruns în linişte de valoarea personală, arăta, după împrejurări, fie simplitate gravă, fie dispreţ înalt, preţuindu-se singur şi cu răceală înainte ca lumea să-l preţuiască. De aci un sentiment al răspunderii, un scrupul în toate actele, obstinat, improductiv, care îl fac inapt pentru viaţa publică, nepreţuit pentru cea intelectuală.

In sfârşit, sufletul său era alcătuit din roate enorme şi greoaie, ce, odată puse în mişcare, se învârteau cu duduit grozav şi implacabil. Era plin de violenţă şi de statornicie în dragoste şi duşmănie, şi spumele urii sale au fost adesea nedrepte şi nemăsurate.

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei.

Azi, însă, când poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru şi dinafară, a luat conştiinţă de sine, chipul lunar şi amar zâmbitor al poetului îşi regăseşte puterea asupra sufletelor noastre, şi el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simţirilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă năzuinţele noastre sociale pretutindeni,

Peste ape, peste punţi,

Peste codrii de pe munţi. “

LĂSAȚI UN MESAJ