APUS DE LUCEAFĂR (1883—1889)-partea I

0
646

–după George Călinescu-

Întocmai  ca un dig de lemn putred, care-şi mai propteşte pieptul dospit de acreala umidităţii împotriva mugetelor navalnice ale mării, lăsându-se străpuns ici şi colo de mici suliţi de apă, conştiinţa lui Eminescu, obosită, mai luptă câtăva vreme împotriva asaltului tumultuos al imaginaţiei ce voia să rupă zăgazul raţiunii. Neliniştit de spumegarea lăuntrică şi de ideea unei cabale urzite împotrivă-i, acum când toţi îl părăseau spre a pleca la băi, poetul se prinse cu mâinile de Slavici, care, şi el bolnav, se pregătea să se ducă la Viena. Îi făcu mustrări amare că-l părăseşte în împrejurări grele pentru el şi încercă să-l înduplece să rămână pe loc. Spre a scăpa de el, Slavici îl rugă să se ducă la Maiorescu cu un bilet din parte-i. Maiorescu citi în scrisoare bănuiala lui Slavici că poetul ar fi greu bolnav, dar văzând pe Eminescu liniştit şi zâmbitor, nu crezu nimerit să-l iscodească mai departe. În fond, era încredinţat că mintea lui Eminescu se clatină, căci acesta, luând masa cu el, cu câteva zile înainte, se arătase, în nepotrivire cu firea sa, ţanţoş, declarând că învaţă limba albaneză şi că vrea să se facă monah. În  sufletul poetului însă ultimul zăplaz al judecăţii se prăbuşise şi închipuirea năvălea clocotitoare. Între  omul din ajun şi cel de acuma nu era nici o deosebire. Gândurile şi sentimentele erau aceleaşi, numai simţul compatibilităţii imaginaţiei cu realitatea fusese distrus. Iată de ce putem păşi mai departe la cercetarea firii şi concepţiei eminesciene chiar pe acest teren sumbru şi aburos.

Eminescu îşi dădu numaidecât seama că durerile sale erau un ecou stins al suferinţelor obşteşti, că acestea fuseseră pricinuite de deşănţarea demagogică a liberarilor, care sărăciseră ţara cu reformele lor, şi cum regele era simbolul noilor stări de lucruri, faţă de patriarhalitatea vechilor domni săraci, soluţia se impunea, putem spune, de la sine: regele trebuia împuşcat. Poetul se duse, aşadar, la cafeneaua Capşa şi încercă, vociferând din ce în ce mai tare, să convingă de acest silogism impecabil pe dna Capşa, care şedea — înspă-imântată, ca orice burgheză paşnică — la casă. Apoi scoase revolverul din buzunar, hotărât să se ţie de cuvânt. Gr. Ventura, care se afla acolo, se arătă cucerit numaidecât de această idee şi propuse poetului să meargă împreună cu trăsura la Cotroceni, unde, desigur, regele nu se găsea. Intorcându-se pe splaiul Dâmboviţei, lui Ventura îi veni ideea că o baie ar fi prielnică lui Eminescu, şi de aceea îl lăsă la baia Mitraszewski, în str. Poliţiei nr. 4. Poetul uitase acum de neajunsurile regalităţii şi, văzându-se în apă, fu năvălit de dorinţa talazurilor marine şi de voluptatea somnului veşnic pe ţărmul mării :

Mai am un singur dor:          Să mă lăsaţi să mor

în liniştea serii,                   La marginea mării…

Crezându-se, probabil, decedat, el continuă să stea culcat în apă, sub curgerea eternă a robinetelor, până ce, spărgându-se uşa în prezenţa comisarului C. N. Nicolescu de la secţia 18, a lui Const. Simţion, V. Siderescu, G. Ocăşianu şi a altora, fu readus la suferinţi. Sub impresia unei idei funebre şi solemne, ceru lui Siderescu “o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. In minte îi veni acum stingerea fericită a călugărului Euthanasius şi viaţa fără prihană a lui Ieronim din Cezara şi, cum ştia că aceste personaje nu sunt decât alte feţe ale persoanei sale, binecuvântă pe toată lumea, şoptind rugăciuni pentru fericirea ei.

Dna Catinca Slavici, n. Szoke, în casa căreia, din Piaţa Amzei nr. 6, locuia poetul, înspăimântată de turbulenţa lui, scrisese, în zorii zilei de marţi, 28 iunie/10 iulie 1883, lui Titu Maiorescu un bilet care trădează o silă îndelung stăpânită şi o oroare burgheză, lipsită de orice eufemism: “Dl Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău”. Dacă Ion L. Caragiale plânse când auzi grozava ştire, ziarele vesteau pe scurt şi cu cruzime un eveniment pe care foarte mulţi îl socoteau inevitabil, bizuindu-se pe manifestările artistice… nesănătoase ale poetului: “Dl Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Poate nu mai crudă fu nefericita şi seaca epigramă a lui Al. Macedonski, care însă atrase autorului indignarea unanim:

Un X… pretins poet — acum                      Destinul său n-ar fi mai bun,

S-a dus pe cel mai jalnic drum…                Căci până ieri a fost năuc

L-aş plânge dacă-n balamuc                     Şi nu e azi decât nebun.

Chiar Veronica Micle, aflată de Iacob Negruzzi în societatea unui tânăr ofiţer, ar fi primit ştirea cu nepăsare şi ironie .

Prietenii, în frunte cu Titu Maiorescu, care plăti 300 lei , îl internară pe dată în Sanatoriul “Caritas” al d-rului Şuţu, din strada Plantelor, pentru ca profeţia poetului să se îndeplinească:

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?

Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

In schimb, Gh. Eminovici, venit la Bucureşti, declară că lasă asupra lui Maiorescu “toată îngrijirea materială şi morală“, iar un frate, probabil Matei, smulse criticului ceasornicul de aur al poetului .

La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal şi nu în veşmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor, conştient totuşi în răstimpuri că scăpase frânele din mâini şi că armăsarul logic zburase. Nu recunoştea pe prieteni sau se prefăcea, lăsând ochii în jos, că nu-i cunoaşte, manifestându-şi credinţa că boala nu-i va trece niciodată. Dar boala lui nu era şi aceea pe care şi-o închipuiau prietenii. El îşi simţea memoria strivită de acea apăsare în jurul craniului şi se plimba năvalnic în căutarea versurilor şi rimelor ce-i populase mintea până atunci . îndurerat că uitase să vorbească toate limbile ce crezuse a şti până atunci, adică latină, italiană, spaniolă, română, franceză, germană, engleză, albaneză, lituană, paleoslavă, rusească, polonă, bulgară, sârbă, greacă, neogreacă şi turcească, îşi făcea un răboj al lor. Apoi, ca să-şi încerce memoria, declama din Homer sau din Virgil, bunăoară din Odiseea:

Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat ce       Lung rătăci după ce-au dărâmat           

Troada cea sfântă,                                                               Multe cetăţi de oameni văzu şi daturi deprinse,

Multe-n urma lui supărări pe mare avut-au,                   Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare,

Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toată a lui grijă etc.

până ce, întunecându-l uitarea, alerga pe goale hexametre, în vanitatea celei mai inextricabile elucubraţii. Impulsiunile sale sufleteşti rămâneau nestrămutate. Un biet nebun “bulgar”, care îi scutura în neştire o cutie de chibrituri la ureche, îl aruncă în toate furiile. I se părea nemaipomenit, de neiertat ca un “bulgar” să-şi îngăduie atâta familiaritate faţă de dânsul, care veştejise pe adversarii xenofobi în privinţa lui, denun- ţându-i ca nu mai puţin alogeni:

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian.

Deoarece şederea la Sanatoriul “Caritas”, unde-l tratase cu cloral, morfină, vezicătoare, băi ale membrelor inferioare, nu folosi lui Eminescu, Maiorescu puse la cale, în toamnă, când se întoarse din străinătate, trimiterea lui la Viena, în sanatoriul d-rului Obersteiner de la Ober-Dobling, unde fusese internat şi Lenau. Dându-i-se ca însoţitor cel mai bun prieten, Chibici-Râvneanul, coleg de şcoală şi de universitate, Eminescu fu suit în tren cu întâile ploi de toamnă. La 2 noiembrie 1883 sosi, revăzând, după o trecere de 12 ani, oraşul celei mai frumoase tinereţi, cu mintea întunecată şi chinuită de năluci :

Unde-i vremea aurită,   Când l-aceeaşi şcoală naltă

Oare când s-a fi înturs? Vizitam acelaşi curs.

In gară, amintindu-şi poate că acolo luptase pentru înfăptuirea unităţii morale a românilor în pregătirea ştiutului congres de la Putna, strigă, în clipa coborârii din tren: “România liberată! România liberată!”, lăsându-se sprijinit de dr. C. Popasu, nepotul lui Titu Maiorescu . Viena era plină de amintirea visurilor de tinereţe, de chipul dulcii Baudius sau al necunoscutei blonde cu păr de aur, al d-rei Rezi şi, poate, al Veronicăi. De aceea, în tot timpul mersului de la gară la sanatoriu, Chibici a avut de luptat cu poetul, căci acesta trimitea sărutări tuturor femeilor de pe drum, voind să sară din cupeu.

Aşezat în marginea Vienei, în mijlocul unui mare parc cu flori şi arbori, sanatoriul era o vilă elegantă şi austeră, în stil neoclasic, cu peron central sprijinlt pe şase coloane zvelte, cu aripi simetrice de o parte şi de alta, terminate prin câte un mic fronton grec. Ferestrele mari, secţionate în zone geometrice, un imens gazon în faţă şi masivuri verzi de tufe, tonul cenuşiu al tencuielii, toate acestea dădeau un aer de linişte desăvârşită şi de părăsire. Sub peronul acestei clădiri se opri cupeul lui Eminescu, fiind primit cu multă şi psihiatrică deferenţă de d-rii Obersteiner şi Leidesdorf, care aflaseră că pacientul era socotit drept unul din cei mai de seamă poeţi români .

La început, sub imperiul otrăvii din sânge, Eminescu, delirând, se lăsă în voia halucinaţiilor minţii sale, care însă sunt, precum vedem, o reîntoarcere pe drumul vechilor deprinderi morale şi intelectuale. Aşa, de pildă, boteză pe cei din juru-i cu nume regale şi ilustre ca regele Norvegiei, regele iudeilor, împăratul Chinei, Heinrich Heine, din interesul lăuntric pentru Nord, Extremul Orient şi literatura germană ce-l arătase intotdeauna, cât şi din nevoia de a trăi în mijlocul unei lumi alese. Cu un ştergar legat în jurul capului şi suit pe un scaun, conjura duhurile prin formula “Abra Kadabra”, aşa cum, într-o nuvelă senzaţională din tinereţe, văzusem că face un erou al său, ori predica iritat, mergând necontenit prin odaie şi trântind uşile, aprins încă de indignarea foiletoanelor şi Scrisorilor din ultimii ani. Apoi, devenit sentimental, cânta neîntrerupt, ca în clipele de bună dispoziţie, de bună seamă din repertoriul său favorit, adică Frunză verde de piper sau Eu sunt Barbu Lăutarul. Mintea îi era încă apăsată, răspundea greu la întrebări şi fără legământ . Odată, însă, preocupat mereu de ideea naţionalităţii noastre, găsi de cuviinţă să demonstreze regelui Iudeii, adică lui Obersteiner, zis şi H. Heine, poate dintr-o asemănare ce i se păru bătătoare la ochi, că limba română e cea mai veche, deoarece se trage din graiul dacic. Mersul neîntrerupt prin odaie, cântecul şi oratoria îl extenuase, dar logica era implacabilă, căci Eminescu se socotea asemeni unui ceas întors ce nu se mai poate opri din proprie putere. Subtilitatea minţii se dovedea, aşadar, oricând. Căci cu ce oare poţi mai nimerit compara o minte în aiurare decât cu rotiţele delicate ale unui ceasornic ce aleargă până la istovire, prin ruperea piedicii basculante ce le opreşte ritmic şi le dă un sens?

In curând, datorită îngrijirilor medicale, scripetul minţii poetului îşi încetă rostogolirea, şi bucuriile libertăţii inconştiente se mistuiră. Din ianuarie 1884, poetul se potoli deodată, devenind pe măsura înseninării mai tăcut şi mai trist. Nu mai cânta. Ştia acum că cei din jurul lui nu sunt regi şi citea câte ceva ca o încercare a minţii. La 12 ianuarie veni să-l viziteze Maiorescu, care însă nu stătu decât vreo câteva clipe, primit sumbru şi cu neîncredere de poet . I? I? Carp, de asemenea, îl văzu, apoi Th. Rosetti. Fără să-şi amintească de începutul bolii, Eminescu îşi dădea seama acum de ceea ce se întâmplase cu sine şi era totodată ruşinat şi îngrijorat de viitor. Nu ştia cine-i plăteşte pensiunea şi asta îl supăra, date fiind obişnuitele sale susceptibilităţi. Pe de altă parte, vedea viitorul înaintea sa căscat ca o prăpastie. Ştiindu-l nebun, nimeni nu i-ar fi dat vreo întrebuinţare şi el ar fi rămas pe drumuri. Totodată îi era foame, o foame năprasnică, ce micşora dimensiunile alimentelor şi care poate fi o formă posibilă a bolii de care suferea, dar fără îndoială şi o strigare a trupului său zdravăn şi vânjos. Fiindcă se plângea de neajungerea alimentelor, d-rul Leidesdorf îl invită la masă, dar el se sfii să meargă, sub cuvânt că hainele sale nu erau curate. Primi, în sfârşit, să ia masa cu Obersteiner. Acum citea — din Hebbel — discuta cu doctorul asupra literaturii germane şi făcea câte o mică plimbare în trăsură prin Viena cu nepotul lui Maiorescu. Este de reţinut că poetul, cu toate atenţiunile de aici, dorea să se întoarcă cât mai grabnic în ţară, îmboldit de instinctul sigur de patrie al celor ce se simt pe sfârşite. Când se socoti îndeajuns de închegat la minte, compuse o scrisoare către prietenul Chibici, care, ca toate cele scrise în epoca aceea turbure, trădează o chibzuinţă îndelungă asupra tuturor punctelor, o grijă caligrafică deosebită, o şovăire şi o temere ca nu cumva un fir rupt al frazei să dea de gândit asupra sănătăţii sale mintale.

“Iubite Chibici — scria acolo. Nu sunt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau destul de prost. Sunt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor care de acum înainte e fără îndoială şi mai nesigur pentru mine decât oricând”.

După ce întrebă de soarta cărţilor sale de la Bucureşti şi de ceasornicul de aur dăruit de tată-său şi răscumpărat de la un anume Simţion, unde îl amanetase, se ruga de Chibici şi de prieteni să-l scoată odată de acolo:

“Fii bun, iubite Chibici, şi răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu şi de tine. Eu ştiu despre tine că n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sunt. îmi sunt, dar, necunoscute măsurile pe care d. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi şi văd de pe altă parte că doctorii de la institut nu ştiu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele d-sale şi al tău, ceea ce — în izolarea în care mă aflu — nu e de natură a mă satisface. Şi în adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi după ce şi-a venit în fire. Neavând nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obişnuieşte la spitale şi lăsat în prada celor mai omorâtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranţă şi plin de amare îndoieli, îţi scriu, iubite Chibici, şi te rog să-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece — Nenorocitul tău amic — M. Eminescu”.  Maiorescu, după sfatul medicilor, nu găsi nimerită întoarcerea aşa de timpurie acasă, şi cu o nobilă şi rece solicitudine hotărî trimiterea pentru câtva timp a poetului în Italia, pentru ca cei din urmă nouri ai furtunii trecute să se mistuie în uitare. Cu banii strânşi de Junimea şi însoţit iarăşi de Chibici-Râvneanul, Eminescu porni în ziua de 26 februarie către Italia. înainte de a părăsi sanatoriul, dărui doctorului Obersteiner volumul său de poezii cu dedicaţie scrisă în litere gotice: “Dem hochgeehrten Herrn Dr. Obersteiner zur gutigen Erinnerung an M. Eminescu”. Volumul acesta îl alcătuise, după cum se ştie, Maiorescu, mai mult ca să justifice în faţa poetului, bănuielnic şi mândru, izvorul cheltuielilor făcute cu boala sa.

Poetul, care cântase, după Gaetano Cerri, aşa de lapidar moarta Veneţie, încât numele ilustrei cetăţi de pe Adriatică este pentru mulţi din noi strâns legat de al său:

S-a stins viaţa falnicii Veneţii.

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri

Pătrunde luna înălbind pereţii…,

păşi în reşedinţa dogilor cu sufletul stins şi obosit. Sosit noaptea şi dus de la Ponte di Ferro, în gondolă, spre hotel, Eminescu, a cărui inimă ar fi trebuit să tresalte de emoţie, fu cuprins de nelinişte şi frică la pleoscăitul surd al valurilor, la strigătul lopăta- rilor şi la tremurarea întoarsă de lumini şi umbre. Fără să vrea să vadă pe cântatul San-Marc, nici să păşească măcar de două ori printre porumbei, în faţa Procuraţiilor şi a Campanilului, el ceru chiar din acea seară să plece dis-de-dimineaţă la Florenţa, ceea ce se şi întâmplă. Nici Florenţa lui Dante şi a lui Michelangelo, cu palatele sale de piatră grea şi cu verzuia clopotniţă a lui Giotto, nu pare să-l fi atras mai de aproape. Gândurile sale toate erau pentru o englezoaică de care se îndrăgostise şi a cărei urmă o pierdu . Neaflând-o, se hotărî să se întoarcă în ţară. Ştiind că România este la răsărit, ieşi afară din Florenţa, rătăcind o zi întreagă. Noaptea târziu, plin de răni la picioare, se întoarse la Pensione Pera , unde locuia cu Chibici-Râvneanul. “Nu mi-ai spus tu — se scuză — că de aici ţara noastră se lasă drept la răsărit? Am mers şi eu spre răsărit”.

In ţară, prietenii se sfătuiau ce rosturi să facă poetului la sosire. Timpul sta să-şi înceteze apariţia, iar Eminescu ar mai fi avut nevoie de odihnă. Bătrânul Eminovici murise de curând, murise sinucis şi fratele Nicolae; Matei, ofiţerul, tăcea la R. Sărat, numai sora Henrieta se mai interesa de soarta fratelui Mihai . Th. Rosetti oferi lui Eminescu găzduire la Sculeni, la moşia sa, alţii se gândiră la Creangă sau la preotul Enăchescu din Iaşi, cărora Junimea le-ar fi dat o despăgubire . Oricum, Maiorescu medita în chip foarte serios la existenţa poetului, pentru care agonisise, din cotizaţii, fondul unor ajutoare lunare, până la găsirea unui post. Eminescu nu voia să stea însă la ţară, şi nici la Iaşi nu dorea să meargă. La 17/29 martie, când porni înspre patrie, poetul era hotărât pentru Bucureşti, deşi n-ar fi vrut să dea acolo ochii cu Slavici. După o şedere de câteva săptămâni la Bucureşti, în aşteptarea găsirii unui rost (Slavici pretinde chiar că au petrecut “împreună”, adică s-au întâlnit, dacă nu cumva e vorba de găzduire, fiindcă lucrurile lui Eminescu trebuie să fi rămas la el), poetul se duse să se stabilească la Iaşi, unde preşedintele Caracudei, Miron Pompiliu, îl găzdui într-o mică odăiţă în centrul oraşului.

Prietenilor li se înfăţişă un Eminescu surpat sufleteşte, cu ochii veşteji, părăsiţi de gânduri, greoi la faptă şi la cugetare, monosilabic în răspunsuri, fără nici o vlagă şi de o senilitate, de o întunecare tristă a oricărei dorinţi de viaţă, zguduitoare . Se socotea un om osândit, “ein aufgegebener Mensch”, incapabil de a mai face ceva bun pe această lume, şi când, aruncând ochii pe o carte, îşi simţea creierul apăsat de stânci grele, descurajarea lua chipul unui dureros oftat. De aci sumbra muţenie cu care întâmpina întrebările unor prieteni şi lipsa oricărui impuls la faptă. Spre a-l scutura din inerţie şi a-i da încredere în puterile proprii, prietenii îi propun să facă inventarul unor documente istorice. El merse într-adevăr să le vadă, le răsfoi în silă şi apoi, învins de greutatea de a le aduna, declară că manuscrisele erau lipsite de orice valoare .

In curând fu nevoit să se mute la Burlă, dar aici îl supăra comunitatea locuinţei, deşi ar fi putut foarte bine să ia cu chirie o odaie mobilată pe seama sa. Se făcuse însă zgârcit, din acea frică de viitor ce-l stăpânea de câţiva ani şi pentru că, e drept, nu vedea nici o situaţie netedă, dându-şi totodată seama că n-ar fi în stare să îndeplinească nici o muncă lucrativă. Cu greu îl înduplecară prietenii ca din cei 1.500 de franci, pe care îi ţinea strânşi bine, să-şi cumpere haine şi cele de trebuinţă. Aceşti bani proveneau din ediţia poeziilor de la Socec, din restul sumei ce i se încredinţase pentru călătoria sa în Italia, cât şi din ceea ce, lunar, primea prin Chibici de la Junimea. Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de ruşine şi deznădejde. Să nu fii în stare să scrii sau să munceşti, să vegetezi într-o linişte fără sens, învăluită în compătimire şi dispreţ, acestea erau gândurile ce munceau pe poet atunci când Vlahuţă veni să-l vadă, prin iunie 1884. Şederea zadarnică şi trândăvia minţii îl îngrăşaseră într-un chip penibil, înceţoşându-i ochii. Cărţile sale, pe care nu se hotăra să le ceară, erau într-o ladă la Bucureşti, un post de subbibliotecar prin demisia lui Philippide nu devenise încă vacant, revizoratul pe care îl dorea mai cu dragă inimă nu i se oferea, astfel încât, mâhnit de zădărnicia zilelor sale, dorea să moară cât mai curând .

Fie curiozitatea, fie îndemnul sincer de a aduce o rază de lumină în sufletul înnegurat al poetului, unii prieteni luară pe Eminescu şi-l duseră pe la vestitele crâşme periferice cu vin bun, printre care Bolta-Rece. Prinzându-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vârgolici, Ştefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate şi cu Creangă, poetul scăpa de sub supravegherea vigilentă a junimiştilor dietetici şi dispărea ca-n vremurile bune prin crâşmele mărginaşe, iar toamna prin vii pe la Socola, hoinărind toată ziua, dormind în fân ca la Putna. Odată Miron Pompiliu trebui să-l aducă cu birja de la Socola, unde îl răpiseră amicii. Dacă pentru sănătatea fizică aceste petreceri erau dăunătoare, în sufletul poe¬tului se rupse deodată un nour negru, şi bucuria începu să străbată. Intr-adevăr, prin august 1884, Missir, raportorul către Junimea bucureşteană a stării poetului, îl găsi pe acesta mult mai sprinten şi mai bine dispus, exprimându-şi îndoielile amare de altădată în formă glumeaţă şi resignată şi respingând sfaturile igienice cu ameninţarea derizorie că se va face călugăr sau se va omorî cu stricnină. Se arăta chiar dispus să lucreze dacă cineva l-ar fi îndemnat cu tot dinadinsul la aceasta. Dus la băile Repedea din apropiere, nu voi să facă hidroterapie . Se preumbla des prin oraş, din centru către împrejurimi, ieşind din strada Lăpuşneanu spre Păcurari, la răspântia acestei străzi, care domina Râpa Galbenă, cu strada Cişmeaua Păcurari, unde se afla o stinghie de lemn. Rezemat cu coatele de ea, privea îndelung priveliştea dealu¬rilor înconjurătoare, Galata, Cetăţuia sau Repedea, într-o mută contemplaţie, apoi se întorcea, absorbit, spre oraş pe lângă zidul caselor, netezindu-şi din când în când lunga sa coamă .

Poetul frecventa, dealtfel, şi Junimea ieşeană, care a mai rămas acolo, cu Convorbirile, până la 1885, când s-a mutat definitiv la Bucureşti, dar aici n-avea nici ce citi, nici ce spune, scufundat în obişnuita sa apatie, ce părea muta înfăptuire a Glossei:

Tu rămâi la toate rece,                            Te întreabă şi socoate

De te-ndeamnă, de te cheamă;               Ce e rău si ce e bine;

Ce e val, ca valul trece,                            Toate-s vechi şi nouă toate:

Nu spera şi nu ai teamă;                          Vreme trece, vreme vine.

In jurul acestui om petrificat, Creangă, om simplu, dar adânc, se învârtea cu clătinări din cap şi iubire evlavioasă. In bordeiul din strada Ţicăul de Sus, Eminescu mai suia şi acum să stea pe patul de scânduri din cerdac, dar fără volubilitatea confesională ce făcea farmecul întâlnirilor de altădată . La banchetul de la Hotel Traian, cu prilejul centenarului morţii lui Horia (21 oct. 1784—1884, dar amintirea ori serbarea însăşi se bizuie pe o eroare, căci Horia a murit la 28 februarie 1785), la care luară parte şi cei doi tovarăşi, după cuvântări entuziaste şi închinări de pahare în sănătatea tuturor bunilor români, şi îndeosebi a celor de peste munţi, în toiul petrecerii, când capetele erau mai înfierbântate, mătăhălosul fost diacon se urcă pe masă şi ţinu cu glas tare şi apăsat această mustrare: “D-apoi bine, domnilor, s-a băut în sănătatea cutăruia… şi cutăruia… Să-mi daţi voie să amintesc că numai în sănătatea aceluia care a făcut poezia (şi cită o cunoscută compunere în stil popular) nu s-a băut. Beau deci în sănătatea lui Mihai Eminescu”. Aplauze şi urale furtunoase zguduiră deodată sala, şi toţi începură să strige: “Trăiască Eminescu! Eminescu…

Eminescu să vorbească”. Dar Eminescu, nepăsător, ca şi când ar fi asistat la un spectacol străin, îndepărtat, încreţi de câteva ori fruntea într-un zâmbet silnic şi rămase placid, cu privirea pironită în farfurie. In cele din urmă se ridică şi, în ovaţiile celor de faţă, bău pentru ţărănimea românească .

Acum locuia într-un fel de pod al unei şuri de piatră, ce se afla în curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel România, mai apoi Pastia). Era ceva făcut parcă anume pentru autorul Sărmanului Dionis: o odaie de pod joasă şi largă, cu o singură uşă-fereastră, la care urcai pe o scară de lemn repede şi exterioară. Un pat, o masă şi un scaun de brad, câteva cărţi şi jurnale pe jos erau uneltele casnice de totdeauna ale poetului . Din cauza petrecerilor tot mai dese, starea fizică se înăsprise, vermina ulcerelor reapăruse pe picioare, deşi mintea îi era aşa de limpede, încât el putea aşterne pe hârtie rânduri clare şi pline de ascuns umor ca aceste:

“Dragă Chibici, de vreme ce residez la [H]otel România (vechiul han al lui Bacalu), într-o hulubărie puţin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de-nţeles că nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi foarte bine dac-ai păstra tu încă câtva timp aşa- numita mea ladă, deşi presupun că acest lucru nu e tocmai plăcut.

Sănătatea mea scârţâie întruna, ca o moară de mult stricată, ba poate ireparabilă. Săptămâna aceasta am avut friguri şi dureri de cap; cât despre picioare — ele sunt într-o stare aşa de plâns, precum erau în Bucureşti. O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă. Te rog dar să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo până ce starea mea se va-ndrepta, dacă e cu putinţă să se-ndrepte vrodată“.

Cerând să suplinească orele vacante de istorie la şcoala comercială, îi fură date orele de geografie şi statistică, al căror program se compunea “dintr-un dicţionar de nume proprii şi de cifre”. Cum n-avea cărţi de specialitate şi putere de muncă, însărcinarea aceasta i se părea o “belea”. A profesat totuşi un an şcolar, de la 1 oct. 1884 la 1 sept. 1885.

In această toamnă spirituală, cu ceaţă subţire şi ploaie tristă şi măruntă, petrecu Eminescu încă un an. In vara următoare, 1885, îl găsim la Andrejevsky, Liman, lîngă Odesa, trimis de prieteni prin cotizaţii să facă băi la stabilimentul d-rului Jachimowicz. La Odesa nu fusese decât pentru medicamente şi tutun, aci se plictisea de moarte. Vântul şi valurile lacului îi măsurau cu freamătul lor golul zilelor, care i se scurgeau “uniforme şi monotone ca bătăile unui ceasornic de perete”. Aci nu cunoştea pe nimeni, toţi vorbind ruseşte sau leşeşte, şi singura-i lectură era o ediţie a lui Heine, rătăcită prin terfeloagele doctorului secundar. Băile de nămol spălară întrucâtva de ulcere pe acest Iov al poeziei, care cerea acum, de la prieteni, spre a se întoarce acasă, vremea devenind ploioasă, nervus rerum, adică bani. La 2 septembrie scria din Odesa, unde trăsese la un hotel de mâna a treia, “Hotel Strassbourg”.

Pe ziua de 24 septembrie 1884, i se dăduse lui Eminescu postul de subbibliotecar, părăsit de A. Philippide, în aceeaşi Bibliotecă a Universităţii unde cu zece ani mai înainte fusese bibliotecar. Superiorul său era acum I. Caragiani. Aci şedea la biroul său din fund, în faţa intrării şi, după ce împărţea cele câteva cărţi cerute, se cufunda, ca orice om cuminte, în lectură. Din scripte rezultă că funcţiona mai ales la serviciul de înregistrare, îndeplinind şi unele mărunte sarcini birocratice. Intr-o zi de primăvară fu văzut coborând pe stradela Universităţii înspre strada Alecsandri, în haine curate de doc alb şi cu mustăţile rase. Trăsăturile masive ale feţei, mai rotunde acum, buzele cărnoase şi pletele date pe spate îi alcătuiră atunci o fugitivă mască de înălţare severă asupra lucrurilor şi de linişte lăuntrică, ce îl întinerea în ochii privitorilor. Dar nu fu decît o privire de soare în amurg, căci mustăţile recăzură iarăşi obosite, pe un rictus amar baudelairian.

Se pretinde iarăşi că, de sărbătorile Crăciunului 1885, Eminescu ar fi fost la Cernăuţi, la sora sa Aglae Drogli, şi cu acest prilej ar fi fost luat de prietenii locali şi la Suceava, la Ştefan Dracinski, directorul gimnaziului, care îşi serba ziua onomastică. Erau de faţă prieteni şi cunoscuţi de mult: A. Daskievici, Vasile Bumbac, Ştefureac, C. Mandicevski, I. Isopescul, dar Eminescu rămase mereu întunecat şi cu gura încleştată, chiar atunci când catihetul gimnaziului, Scharnagel, dădu ca etimologie a numelui Eminescu cuvântul “eminere”, “a se ridica deasupra altora”, ceea ce era adevărat şi prin talent, şi prin suferinţă. Împrejurarea  de a coborî zilnic pe o scară ca de coteţ şi cu un picior şovăielnic făcu ca, într-o bună zi — după versiunea cea mai veridică de crezare, pe vreme de iarnă — Eminescu să alunece pe gheţuş şi să-şi fractureze piciorul. L-au dus la Spitalul Sf. Spiridon, unde a stat câteva săptămâni, vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă şi Humpel îndeosebi, şi jucând şah. Este posibil ca această întâmplare să fi fost în noiembrie 1884, când I. Caragiani raportează că poetul era internat la Sf. Spiridon, unde ar fi trebuit să stea până la Anul Nou. Cu un şuier a pagubă popular îşi exprimă neîncrederea în vindecarea sa: “Hei, hei, nu mai calcă iarbă verde piciorul lui Eminescu”, dar în genere era resemnat, liniştit până la umor,de un umor care prevestea o nouă abandonare în voia spumelor demenţei. Când a ieşit de acolo, a fost dus de prieteni într-o nouă locuinţă, plătită din contribuţiile lor, o odăiţă la etajul al III-lea din casele Lepădatu de pe str. Lăpuşneanu, simplă ca toate celelalte prin care îşi purtase osânda. Se mai vorbeşte iarăşi de o mansardă a caselor Iby-Succesori, unde avea ca vecină pe o bătrână pianistă engleză, ce făcea să răsune podul de ruladele ei sentimentale .

Poetul fusese până aci numai un om cu mintea întunecată la răstimpuri şi cu chinul surd al acestei nefericiri. Dar pe încetul ţesătura fină a instinctelor morale se destramă, şi bolnavul alunecă pe povârnişul lung al înjosirilor. Bea fără cumpăt şi, împins de un instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante, pierzând nopţile şi istovind ultimele energii sufleteşti. Lăsa biblioteca cu uşile deschise în voia întâmplării, nu însemna cărţile eliberate în registru şi-şi însuşea garanţiile băneşti pentru cărţi. Ba cerea bani — dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri — nu numai prietenilor, ci şi necunoscuţilor . îmbrăcat într-un palton, livid, din buzu¬narele căruia — veche obişnuinţă de vagabond — scotea alune spre a le ronţăi — şi cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, pe curtezanele germane de la Hotelul Vanghele, pe care le implora pe nemţeşte: “Frăulein…Frăulein, machen sie auf\ aşa cum chemase odată, cu versuri de foc, femeia ideală:

Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă.

Dar cum femeile nu-i aruncau decât ocări şi expediţiile se terminau cu intervenţia poliţiei, vechiul misoginism al poetului se traduse în acte reale, şi Eminescu alerga să pedepsească pe Dalila, apucând pe doamne de turnura învoaltelor lor rochii, convins probabil, după o logică absconsă, că rochiile lungi erau un semn al minţilor scurte, precum în versurile:

Aşadar, când plin de visuri urmăreşti vreo femeie,

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

 Şi pătează umbra verde cu fantasticile-i dungi:

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila,

Dac-un demon ai în suflet, feri în lături, e Dalila!

Toate gândurile şi impulsiunile lui de altădată gâlgâiau acum în prezent, ca apa turburată a unui puţ, scoasă afară de un trăsnet. Cerea vin şi cânta cu sentiment Cucuruz cu frunza-n sus, bătea cu bastonul în zăplazuri şi ziduri sau spărgea ulcelele înşirate de o bătrână pe parii unui gard, fără îndoială din nevoia interioară de a vedea dacă lumea pe care o trăieşte e aievea sau este o proiecţie a fantaziei sale somnambulice. La teatru se întindea pe bancă spre a figura efectul firesc al unor atari spectacole şi făcea zgomotos şi obstinat observaţii critice, determinat numai de instinctul dreptăţii eterne. Şi, cu toate acestea, gândurile lui erau mereu limpezi, dar când voia să ia parte la discuţii, rotiţele minţii îi sfârâiau mărunt în cap şi se încurcau, împingându-i sângele în obraji, şi atunci poetul, întristat, se lăsa în voia memoriei şi declama cu ochii în tavan din versurile sale:

Şi privind painjenişul din tavan, de pe pilaştri,

Ascultam pe craiul Rhamses şi visam la ochi albaştri.

Mintea subţiată de cultura germană îşi găsea mai repede expresia în nemţeşte, pentru care motiv poetul intra în magazinul de muzică al lui Kaufmann-Galaţi, unde putea schimba câteva vorbe nemţeşti şi asculta romanţe pe versurile sale . O tristă notorietate învăluia pe omul blând, zâmbitor, cu plete pe spate. Sergenţii de stradă îl târau ca pe un Christ domol, când ordinea publică li se părea primejduită . Lumea şi copiii se ţineau droaie, şi poetul tindea să devină un fel de atracţiune a urbei. Câte un burghez profita atunci de această scenă — care-i răscolea vechi orori — spre a face didactic o demonstraţie morală odraslei sale: “Uite aşa păţesc — zicea — toţi cei care fac poezii, înnebunesc ca dânsul”. Firea sa idilică, reîntoarsă prin acţiunea bolii, îi redobândea repede buna dispoziţiune, şi un somn pe canapeaua desfundată a comisariatului şi o ţigare îi redau zâmbetul luceferian şi regatul de himere.

Intr-acestea însă gloria, ajutată de nefericiri, se ridica puternică pe orizontul zilei. Poeziile poetului, aşa de semnificative, profetice chiar, pentru viaţa sa, circulau prin băncile liceelor şi nu toţi tinerii priveau tragedia lui Eminescu din simplă curiozitate. Nicolae Iorga, elev în clasa a VI-a la liceul din Botoşani, citea cu colegii săi Poeziile , iar cei de la Liceul Naţional din Iaşi, unde era director Vasile Burlă, vedeau cu bucurie pe omul cu palton vechi mâncând alune de la dugheniţa lui Ghiţă Olteanu de lângă liceu, fiindcă el căpăta pentru ei de la prietenul său Burlă învoirea de a merge la teatru . La şcolile de fete reputaţia era cu atât mai mare, cu cât fetele, mai duioase, găseau în versurile sale un aliment sentimental dătător de fiori. Câte una ofta în versuri naive de dorinţa de a-l cunoaşte: Ah! unde eşti, poete, să-ţi spun adevăratul Că tu cu-a tale versuri eşti tainic  adoratul. Odată Miron Pompiliu duse pe poet la o expoziţie a Şcolii centrale de fete, la care acela preda limba română, şi-i prezentă pe una din adoratoare, autoarea versurilor de mai sus. înaltul poet, privind aspru şi distrat fata, mirată puţin de dezordinea hainelor lui pătate şi boţite, după câteva observaţiuni asupra albăstrimii ochilor şi a luciului de aur al părului, întrebă sever dacă avea turnură, urmărind sever şi implacabil pe Dalila .

Peste vară, Eminescu fu dus iar de prieteni la băile Repedea de lângă Iaşi . Purtările sale duşmănoase faţă de femei dăinuiră şi aici, îndreptăţite în parte de teroarea admiratoarelor de felul cunoscutei Riria, care îl urmărea cu asiduitatea ei, în fraze convertite, apoi în astfel de proză ritmică:

“Poetul: — Hai să trecem peste punte; n-auzi crângul cum te cheamă? Ca să mergem înspre dânsul inima nu te îndeamnă? în pădurea înverzită şi sub coama ei cea deasă, ţi se şade mult mai bine ca-n această strâmtă casă, unde stai cu toţi la vorbă şi te uiţi pe tine toată, şi laşi să se irosească gând şi inimă bogată.

Riria: — Te înşeli, zilele acestea am vorbit vorbe puţine; am visat şi zi şi noapte, tot gândindu-mă la tine; dar izvorul şi pădurea, cu toţi cântăreţii săi, mă ademeneau întruna să mă duc iarăşi la ei. Plângeau frunzele cu dor, căci lipsea poetul lor!”

Eminescu dovedi o luciditate deosebită, răspunzând admiratoarei inoportune cu aceste ironice incoerenţe hamletiene: “Frumos glas ai. Nu cumva eşti Mama-Pădurii, care ai împrumutat glasul vreunei zâne, să vii să ademeneşti strigoii?”

În noiembrie, noile atentate împotriva doamnelor şi stricarea a vreo două felinare orăşeneşti hotărâră pe părinţii urbei să interneze pe poet într-un ospiciu. În  urma unui raport medical semnat de doctorii Iuliano şi Bogdan, poetul fu predat de un gardist din Iaşi, în ziua de 9 noiembrie 1886, Ospiciului de alienaţi de lângă Mănăstirea Neamţului. I. Caragiani se grăbi să ceară înlocuirea lui din postul de subbibliotecar (19 noiembrie). A. Vlahuţă vizită spitalul patru ani mai târziu şi-l găsi curat şi în ordine, sub îngrijirea casierului Bontăş, aşezat într-o veche zidire de vreo 20 de încăperi cu cerdac, în spatele mănăstirii, ce servise pe vremuri de tipografie. In curtea mare, verde, împrejmuită cu zăplazuri, şi pe săli, se învârteau vreo 60 de pacienţi, contemplaţi, în lipsa îndelungă a medicului, de ochiul vigilent al unui moş Balomir, alienist improvizat şi năstruşnic . Pacienţii, români, ţigani, evrei, mistici, epileptici sau furibunzi, se arătau în toată împestriţarea lor la masă, pe care, la sunarea unui clopot, o luau fie în refectoriu, fie afară, în grădină, după anotimp. O cană pentru apă şi o lingură de lemn alcătuiau tacâmul fiecărui pacient . Aci petrecu Eminescu vreo cinci luni, îngrijit însă cu mai multă băgare de seamă, medic fiind un dr. Ursulescu. Leon Onicescu, casier administrator, în lipsa căruia intrase, îl găsi în haine ospitaliceşti şi cu bonetă pe cap într-o cameră cu încă unsprezece alienaţi, unii furibunzi, şi fără nici o excepţie de tratament. Poetul era totuşi mulţumit şi vesel, nedându-şi socoteală unde se află. In primele luni de iarnă fu agitat, având perioade de furie, cu lovituri de pereţi şi alte inconştienţe mai joase, pentru care motiv i se decretă ca diagnostic delirium tremens, suferinţă ce ştim că este o urmare a alcoolismului. Din ianuarie se însenină ca prin farmec, şi scrisorile sale sunt o dovadă de aceasta. Când poetul se dezmetici, ar fi fugit într-un sat din apropiere, în hainele spitalului. Fusese adus la mănăstire într-o completă lipsă, într-o “mizerie de nedescris”. Burlă îi dăduse un palton lung până peste genunchi. Casierul, spre a distra pe poet, îl puse să copieze nişte tabele de nutriment, şi Eminescu mărturisi disperat că a greşit, amestecând mazărea cu fasolea. Ca şi când nici un văl nu ar fi trecut asupra minţii sale, Eminescu scria limpede, plin de liniştită demnitate, lui Vlahuţă, să înceteze de a-l mai umili prin subscrip¬ţiile publice:

“Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog, dar, să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs”.

Totodată se observă la poet o redobândire a voinţei de a scrie, care nu l-a mai părăsit. E adevărat că poezia De ce nu-mi vii, pe care o trimite de aci la Convorbiri literare, nu poate fi scrisă acum, prin însuşi conţinutul ei liniştit-erotic. Poetul punea pe hârtie versuri vechi, ştiute pe dinafară, spre a da lumii iluzia productivităţii sale, făptuind prin aceasta o înduioşătoare fraudă.

Pe la începutul lunii februarie îl vizitară Creangă şi Morţun. Omătul era gros “de o palmă domnească”. Povestitorul văzuse, în zorii zilei, din arhondaricul mănăstirii, un curcubeu spre răsărit, ce i se păru semn de schimbare în bine .

LĂSAȚI UN MESAJ