Cultura şi literatura română veche în limba slavonă

0
1383

 Începuturile limbii şi culturii scrise. Formarea lor în contextul romanizării Daciei

Stabilirea cu exactitate a unei culturi este întotdeauna un lucru dificil, dacă e să luăm în calcul numărul redus al unor izvoare istorice şi unele controverse teoretice.

Poporul român a luat naştere din romanizarea unor neamuri tracice, mai exact a dacilor. S-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe ambele maluri ale Dunării între Peninsula Balcanică şi Carpaţii nordici, între Tisa şi Nistru. Semne ale existenţei noastre pe aceste meleaguri s-au păstrat din vremuri străvechi. Ştim, astfel, despre daci că foloseau alfabetul grecesc şi pe cel latin, iar după valurile de migratori, că s-a trecut la folosirea alfabetului chirilic, adus, se pare, de fraţii Chiril şi Metodiu, din sudul Dunării. Acest alfabet, în strânsă legătură cu ortodoxismul şi cu bizantinismul, îşi va perpetua existenţa până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi va fi înlocuit cu cel latin abia după 1860, prin contribuţia lui Titu Maiorescu.

Scrierile în limba latină se înmulţesc după cucerirea Daciei de către romani (105-106 d. Hr), semn că dacii au preluat limba şi forma de comunicare a cuceritorilor. În secolele tulburi ce au urmat retragerii aureliene, cultura scrisă a dacilor scade în intensitate. Aşezarea slavilor la sud de Dunăre i-a despărţit pe români în două mari grupe: dacoromânii şi macedoromânii, pe care ulterior nefavorabile i-au făcut să-şi piardă identitatea şi să fie contopiţi în structura altor popoare.

Începuturile literaturii române. Începutul literaturii române are la bază, creaţia folclorică, anonimă şi orală. De aici rezultă o dificultate şi o greutate de a o plasa în timp, de a i se găsi cu exactitate o dată fixă la care ea a apărut. Creaţii precum „Mioriţa” sau diverse balade populare sunt un exemplu perfect de literatură populară ce probabil ar fi stat la baza formării literaturii române, dar fără o dată exactă sau o consemnare în scris ele rămân simple creaţii transmise oral, din generaţii în generaţii, până ce sunt culese de diverşi poeţi (precum Vasile Alecsandri) şi puse pe hârtie.

Din păcate, acest lucru se va întâmpla abia în epoca paşoptistă, când, se ştie, pentruromantici, folclorul devine un factor important în definirea identităţii naţionale şi o fecundă sursă de inspiraţie. Cum însă, în literatura română, descoperirea folclorului ca sursă de inspiraţie se produce târziu, abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, nu putem vorbi de vreo influenţă directă asupra literaturii culte de până atunci. Poezia populară nu se va bucura de prea multă atenţie, locul ei fiind luat de scrieri religioase, care, cel puţin pentru perioada veche, constituie majoritatea scrierilor.

Literatura medievală. A da o dată exactă momentului când literatura română ia naştere este dificil şi implică o ridicată doză de relativism. Acest lucru a dus la controverse fără sfârşit. Pentru George Călinescu, punctul de referinţă, punctul de început al literaturii române îl constituie Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, text datat din 1521, redactat probabil în 29 – 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menționată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise și a persoanelor implicate. A fost găsit în 1894 de către  Friedrich Stenner în Arhivele Naționale ale județului Brașov, unde se păstrează și astăzi. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mișcările militare ale Otomanilor la Dunăre și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara Românească.  Aici este scrisoarea:

        “Mudromu I plemenitomu I čistitomu I bogom darovannomu jupan Haniș Begner ot Brașov mnogo zdraviie ot Neacșul ot Dlăgopole.

I pak dau știre domniie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den Sofiia, și aimintrea nu e, și se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să
știi domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să
știi că bagă den toate orașele câte 50 de omini să fie în ajutor în corabii.
I pak să
știi cumu se-au prins nește meșter den Țarigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce știi și domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lu Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiia
ș și de genere-miiu Negre, cumu i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pre io-i va fi voia, pren Țeara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să
știi domniiata că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniiele voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu de ce am în
țeles și eu. Eu spui domniietale iară domniiata ești înțelept și aceste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe umini mulți, și domniiele vostre să vă păziți cum știți mai bine.

I bog te veselit. Amin.”

 

Un alt început al literaturii vechi româneşti poate fi găsit în capodopera Învăţăturile  lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, un text monumental, scris între anii 1513 şi 1521, în slavonă, cu litere chirilice, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654). Prin condeiul său, Neagoe Basarab, în „învățăturile” sale către fiul său Teodosie, așternuse pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale. Aici este un fragment din scrisoarea sa:

        „Partea întâi. Cuvântul 1

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. şi să foarte cuvine s-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumina şi den nefiinţă în fiintă. O, câtă iaste de multă mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taina şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lacui întru noi oamenii şi să arată noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. şi pre om şi-l făcu fiiu iubit şi moştean împărăţiii sale. O, mare iaste taina înţelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pamântul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi ca acela ne-au făcut, iar nu noi, şi acela iaste Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. Intraţi prin poarta lui în ispovedanie, în curţile lui, în cântări, mărturisiţi-vă lui şi lăudaţi numele lui, că iaste bun şi milostiv Domnul şi sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, şi bunătatea lui cea multă“. şi den nimic ne-au făcut de suntem şi făcu toate puterile céle far’ de trupuri.”

 

 Limba slavonă şi vechile scrieri bisericeşti. „Torna, torna, fratre!”, cuvinte rostite de un soldat, cu prilejul unei expediţii militare din anul 579 şi consemnate în Chronografia lui Theofan, sunt socotite întâia mărturie certă despre existenţa limbii române. După cum se observă cu uşurinţă, limba ţării era aceeaşi cu latina de pretutindeni. Numai că după migraţiile slavilor latinitatea slăbeşte. Pe de altă parte, nici Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul) nu rezistă decât până la 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci. În legătură cu impunerea slavonei în locul latinei,există două ipoteze: fie ca o măsură de a contrabalansa expansiunea catolicismului occidental, fie datorită influenţei bulgarilor de la sudul Dunării. Cert este că slavona   s-a bucurat în răsăritul Europei de un prestigiu similar cu acela al latinei în Europa apuseană. Considerată o limbă sacră, de cult, ea permitea puţine inovaţii şi a fost menţinută în biserică până în secolul al XVIII-lea. Din acest motiv, se poate afirma că, în linii generale, cultura română (mai ales în etapa constituirii) are rădăcini latine şi influenţe bizantine, dovedind o mare capacitate de sinteză a Orientului cu Occidentul.

Slavona începe să pătrundă la noi încă din prima jumătate a secolului al X-lea, după cum o dovedesc inscripţii găsite în Dobrogea şi Muntenia. Cele mai vechi manuscrise care s-au păstrat (copii ale unor cărţi de cult) datează din secolul al XII-lea. După căderea Constantinopolului sub turci, unii călugări de la Muntele Athos trec în Ţările Române, unde întemeiază mănăstiri care vor deveni adevărate focare de cultură. Oază de romanitate în mijlocul unor populaţii slave şi maghiare, biserica română a primit liturghia slavonă a fraţilor Chiril şi Metodiu, călugări care au activat la sudul Dunării. Se poate spune că ortodoxia ne-a unit ca neam, dar ne-a ţinut în izolare faţă de progresele culturii europene, prin conservatorismul ei.

Apariţia literaturii române în limba slavonă a fost pregătită de o intensă circulaţie a cărţilor religioase bizantine, în traducere predominant medio-bulgară. Majoritatea acestor texte seîncadrează în curentul isihast, o doctrină care predica întoarcerea la ortodoxism prin practicarea ascezei. În Muntenia, călugării caligrafiază Viaţa lui Nicodim de la Tismana. Din aceeaşi epocă datează şi troparele (imnuri religioase) călugărului Filotei, intitulate Pripeale. Compuse în limba slavonă, ele erau cântate la      sărbătorile Maicii Domnului şi la sărbătorile mai importante. Cel mai cunoscut copist şi miniaturist al vremii este Gavriil Uric, de lamănăstirea Neamţ, care activează în prima  jumătate a secolului al XV-lea. Aceste prime manifestări culturale, datorate călugărilor veniţi de la sud de Dunăre, pot fisocotite un început de literatură românească în limba slavonă.

Exemple de texte bisericeşti:

„Pripeale la toate praznicele Domnului şi ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor cuvioşilor părinţi, mari şi sfinţi, marilor şi vestiţilor mucenici şi tuturor sfinţilor deosebiţi. Se cântă împreună cu Psalmii aleşi atunci când se cântă Polieleul, Începând dintr-a opta zi a lunii septembrie. Facerea lui Filothei monahul, Fost logofăt al ui Mircea Voievod.

La naşterea preasfintei Născătoare de Dumnezeu se cântă aceasta:

Bucură-te, Marie,cea încărcată de bucurii,Domnul este cu tine.Aleluia!

La Înălţarea cinstitei Cruci:

Ai dat celor ce se tem de tine acest semn să fugă din faţa arcului Crucea ta, Hristoase Dumnezeule!

LĂSAȚI UN MESAJ