EMINESCU ŞI DRAGOSTEA : Veronica Micle-perechea poetului nepereche-partea a II-a

0
755

–după George Călinescu-

Prietenul lui Ion Creangă, fire zdravănă şi ţărănească, vrednic fecior într-asta al lui Gh. Eminovici, deşi hrănit cu lecturi romantice, nu era — în afară de câteva poze patetic romanţioase şi unele evocări ale vieţii mondene, senzuale şi ele, dar nu lipsite de percepţia luxului vestimentar — un cazuist al intimităţii erotice. Deliciul analizelor sentimentale, cultivarea eului pasional în sine, prin probleme şi experienţe afective, fetişismul obişnuit îndrăgostitului de tradiţie medievală, savoarea solitudinii şi a misticii sunt atitudini aproape necunoscute lui Eminescu, pentru care dragostea este exclusiv posesie şi amplexiune. Dar în acest mod el aduce o notă deosebită, grandios rustică. Trupul său vânjos şi împăroşat, pe care îl culcase pe pământ şi în fân, prin poduri şi în paturi tari de gazde, n-avea acuităţi pentru senzaţiile fine, şi nu căuta pentru iubire interioruri fragile şi intime. El cheamă — în poezia sa — femeia, în păduri de fagi sau pe marginea apei, lângă trestii şi răchite, pentru îmbrăţişări şi sărutări bucolice sub copacii în desfrunzire, atras de o evidentă voluptate ferină către natură, deoarece somnul defineşte şi instinctul sexual, şi cine doarme pe pământ şi calcă cu piciorul gol în iarbă îşi duce iubirile prin fâneţe şi păduri. De aceea, Eminescu — păgân prin aceasta — creează un număr de corespondenţe între femeie şi natură, confundându-le, asociind, de pildă, teiul cu femeia, într-o necesitate fizică unică:

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,

Desigur că la noapte un tei o să visez;

Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,

Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.

In “amorul” lui Eminescu sărutarea intra drept element esenţial şi era aşa de frenetică şi avidă, încât alcătuia o copulaţie vinovată ca o însoţire:

Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi; * Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci; * Mână-n mână, gură-n gură; * Sărutări erau răspunsul la-ntrebări îndeosebi:

Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec.

N-auzi cum frunzele-n poiană    Ce se sărută, se hârjoană

Şoptesc cu zgomotul de guri       în umbr-adâncă de păduri.

Ardenţa fiziologică a lui Eminescu, care ar fi voit ca într-o “lungă, lungă sărutare” “să bea” tot sufletul iubitei, este transpusă asupra eroilor săi, căci iată de ce cupiditate de păianjen faţă de muscă este cuprins Dionis: “Sub alba haină de noapte de la gât în jos se trădau boureii sânilor, şi mâinuţele şi braţele ei albe şi goale până la umeri se-ntinseră spre dânsul şi le inundă cu sărutări. Un moment, şi el sări prin fereastră, îi cuprinse gâtul ei gol, apoi îi luă faţa în mâini şi o sărută cu atâta ardoare, o strânse cu atâta foc, încât i se părea c-o să-i beie viaţa toată din gura ei.”

In aceste împrejurări, dragostea pentru Veronica Micle ni se pare un accident relativ discordant. Lui Eminescu — spirit erotic, dealtfel mereu insatisfăcut — îi trebuia o femeie care să împerecheze inteligenţa cu sălbăticiunea şi cu fabulosul, adică ceea ce şi căuta — “o suedeză”, “o englezoaică”, o amazoană şi carnală, şi obişnuită să calce cu piciorul gol în ierburi, dar lucidă şi înţelegătoare a aspiraţiunilor intelectuale. Iată de ce Eminescu se îndrăgostea aprig de femei chiar fără graţii fizice, dar intelectuale, ca Cleopatra Poenaru sau Mite Kremnitz, şi chiar dna Micle îndeplinea această condiţie, fiindcă era poetă.

Veronica Micle, născută Ana Câmpeanu la 22 aprilie 1850, fata unei moaşe din Năsăud, cunoscuse îndeletnicirile lui Eros de la o vârstă foarte fragedă, pentru că la 14 ani se căsătorise cu profesorul universitar Ştefan Micle, mai bătrân decât ea cu 30 de ani şi care o luase de pe băncile şcolii. Căsătoria fusese, aşadar, aproape un incest, însă Veronica nu pare să fi fost nepregătită, judecând după spiritul de intrigă sentimentală pe care-l dovedeşte într-un proces al lui Maiorescu. Tânăra soţie de 14 ani declară cu foarte multă dezinvoltură, pusă la cale poate şi de Micle, duşman al lui Maiorescu, că, fiind elevă în pensionatul Şcolii centrale din Iaşi, văzuse pe Titu Maiorescu, profesor acolo, intrând în odaia unei d-re guvernante Ruckert. Pe măsură ce cu ajutorul funcţiunii căsătoriei se deşteaptă la viaţa simţurilor, Veronica trebuie să fi simţit lipsa adevăratei dragoste, pe care nu i-o putea da bătrânul Micle. Când poetul era la Viena, tănâra femeie blondă avea douăzeci de ani, cam tot atât cât şi el. Aspiraţiile vagi, relativa cultură şi elevaţiune socială a mediului în care trăia o făcuseră romanţioasă. Ea citise Venere şi Madonă şi văzuse, cu un fior, portretul lui Eminescu :

Şi-acum mă-ntreb eu: simţire adâncă     Căci nu văzusem ochii tăi încă,

Cum de se naşte printr-un portret?          Ştiam atâta, că eşti poet!

Compararea între tânărul şi falnicul poet şi bătrânul soţ astmatic se traduse în predispoziţii către idilă şi preumblări romantice prin Viena, Veronica fiind atunci tot atât de nesatisfăcută sufleteşte ca şi în ziua căsătoriei. Eminescu era, în mod romantic, un bun tovarăş de intimitate, prin înfăţişarea sa tipică de poet şi prin însuşirea de a declama versuri cu multă simţire. Văzută prin perdeaua groasă a rezervei pe care o impunea starea civilă, Veronica a trebuit să apară, ca de obicei lui Eminescu, un astru de aur fără raza căruia nu e decât moarte, şi aşa a continuat probabil să fie visată câtă vreme decenţa a ţinut-o la oarecare depărtare. Când Eminescu s-a stabilit la Iaşi nu avea, se pare, vreo familiaritate deosebită cu Veronica şi întrebuinţa în scrisori termeni foarte ceremonioşi, ca aceştia:

“1874, noiembrie 8

Stimată doamnă,

Aseară v-am zărit într-o lojă, pe care o ocupaţi la reprezen¬taţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata dv. literară. Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o concepţie pe care o făurisem încă la Viena, într-un elan de patriotism. Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea citi în salonul dv. o poezie, având un subiect cules din acest material. Primiţi respectul meu.

Mihai Eminescu”

Poetul frecventa într-adevăr “salonul” dnei Micle, dealtfel împreună cu Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu, Slavici şi alţii, şi în afară de o îngrijire de exterior, excesivă pentru el, nimic nu trăda o turburare sufletească deosebită. Din epistole scrise între 5 noiembrie 1875 şi 28 mai 1876, într-o franţuzească graţioasă, dar cu greşeli de ortografie, către Eugenia Frangolea, viitoarea soţie a lui Simion Bodnărescu, elevă a Institutului pedagogic din Gotha, apoi la Berlin, vedem că Veronica oscila între snobism şi decepţie. Evenimentele din Iaşi erau de soiul acesta: “le colonel Dabija a epouse M-elle Cozadini, Mr. le Dr. Peridi une autre M-elle Cozadini, Mr. Etienne Mandrea, M-elle Gheuca”, “un des Mrs Draghici epouse M-elle Predidici”, o “charmante maîtresse” a căpitanului Pruncu s-a otrăvit aflând că ofiţerul vrea să se însoare cu alta. Domnul Leon Ghica, “un beau jeune homme de l’aristocratie c’est (sic) donne un coup de revolvere (sic) dans la poitrine”, fără a se şti pricina. Veronica şedea în casă câte 15—20 de zile în şir şi, în decembrie 1875, citea “les tragedies de Paris, un roman d’ailleurs assez fade”, dar “en vogue”. Invitată la balurile clubului, ezita a se duce. Ii trebuiau 40 de galbeni pentru toalete şi se temea de acea lume “dont l’ elegance vous eblouit et qui regarde d’un oeil piteux la grenouille proletaire qui se fourre dans son sein”.

Tinerii scriitori mergeau, de asemeni, şi la doamna pe atunci Burlă, mai târziu Cugler-Poni. Eminescu începea, dar, să fie un poet cunoscut şi pare-se în curând chiar adorat tainic de unele femei romanţioase, care-i trimiteau până şi scrisori. Ştefan Micle privea liniştit, ca un patron al muzelor, aceste reuniuni literare, nu găsea nimic ciudat în vizitele poetului şi socotea scrisorile anonime drept calomnii. Este evident însă că poetul iubea pe Veronica Micle şi căuta a-i arăta aceasta prin diferite mijloace, ca poezii şi preumblări dese prin faţa casei. Numele femeii iubite îl urmărea necontenit, şi el căuta la masa lui să-i descompună sunetele şi să le refacă într-un cuvânt mai exotic şi mai tainic, precum urmează: “Verona, Vreona, Voerna, Vnoera, Vanoer, Anoero, Arnoev, Aernov, Aornev, Anerov, Aronique, Enorvica, Vice- nora, Acivrone, Civranco, Neociovra, Vranceoi, Narvice, Narvioce” . Mijlocul esenţial prin care tinerii îndrăgostiţi s-au pus în legătură este — credem — poezia. Multe versuri de dragoste compuse de poet pot să-şi aibă originea în această vreme, când într-o plimbare ca din întâmplare la Copou şi o convorbire ascunsă în răsunetul pianului, Eminescu ar fi dorit să se afle cu Veronica în pădure, departe de lume şi se-nţelege… de Ştefan Micle:

Pe genunchii mei şedea-vei,        Iar în păr, înfiorate,

Vom fi singuri-singurei,               Or să-ţi cadă flori de tei.

(10 martie 1876)

Luceafărul trebuie să fi fost conceput şi obiect de convorbire chiar din aceşti ani în momente de gelozie, deoarece Veronica Micle publica, în Convorbiri literare din decembrie 1875, versuri spirituale în stil de petite poesie, în care se arăta franc plictisită de luceafăr şi atrasă de un alt ins, care i se părea soare:

Poetul n-a publicat însă mai nici o poezie de dragoste, pentru acelaşi motiv care îl făcea să păstreze în corespondenţă o desăvârşită oficialitate: discreţia. Veronica se pare că a împins această

discreţie — din socoteli practice — aşa de departe, încât a răpit poetului o speranţă pe care pe altă cale i-o dăduse. La plecarea din Iaşi, Eminescu nu putea deci vedea pe Veronica Micle, din pricini pe care i le explică aceasta într-o scrisoare :

“Nu e aşa că indiferenţa mea ţi-a zdrobit inima, inima plină de fiinţa mea? Dar iau pe Dumnezeu de martur dacă această indiferenţă era adevărată; această răceală prefăcută nu era decât o contrabalansare a dragostei tale nemărginite, ce o arătai fără încetare. Privirea ta, în fine întreaga ta fiinţă, faţă de mine nu dovedea decât iubire. Erai aşa de puţin stăpân pe tine, încât cel mai prost om îşi dădea seama că eşti îndrăgostit de mine; de aceea, nu trebuia oare ca să dau o dezminţire şi să ascund ochilor scrutăroti reciprocitatea unei dragoste tot aşa de mari?”

In curând aceste măsuri chibzuite nu mai fură necesare. La 6 august 1879, bătrânul Micle răposă, lăsând o văduvă consolată şi îngrijată doar de pensie. De la plecarea lui Eminescu la Bucureşti, relaţiile dintre cei doi îndrăgostiţi fuseseră epistolare şi strict platonice, relativ ceremonioase din partea lui Eminescu, mai îndrăzneţe şi cu elanuri de intimitate din partea Veronicăi. Şi pentru unul şi pentru celălalt, această corespondenţă era un exerciţiu sufletesc necesar. Eminescu condensa în Veronica toate aspiraţiunile sale afective, nerealizabile în viaţa de toate zilele, pregătindu-şi astfel şi sublimându-şi materia poeziilor sale erotice; pentru tânăra d-nă Micle scrisorile întocmite pe furiş, în spaima de a fi spionată, constituiau un cerc romanţios şi, în afară de aceasta, ca poetă, ea simţea negreşit o vanitate ascunsă a se lăsa cântată şi de a sta în corespondenţă cu un poet pe care-l bănuia mare. De aceea, moartea lui Micle nu fu primită de Eminescu cu acea jubilaţie pe care am aştepta-o după o dragoste platonică de aproape un deceniu. În scrisoarea ce-o trimitea Veronicăi în această împrejurare şi în care, pentru întâia oară, o chema pe nume, căuta să păstreze încă spaţiul de ceţuri între el şi femeia iubită, evitând apropierea care dezvăluie şi dezamăgeşte.

“Tu ştii — îi scria el — dulce şi nobilă amică, că în sentimentul de care-ţi vorbesc nu e nimic banal, care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii, nici cu platitudinele unei tinereţi neconrupte. Nici tinereţea, nici frumuseţea ta, nici virtuţi sufleteşti, nici graţii fizice nu au fost cauza acelei simţiri care a aruncat o umbră adâncă asupra vieţii mele întregi. Adesea, există enigme matematice, pentru a căror dezlegare îţi trebuie o cifră cunoscută; adesea, un complex de cazuri se dezleagă prin o singură cauză necunoscută. Astfel, viaţa mea ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are un înţeles fără tine. Nu ştiu de ce eşti o parte întregitoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o ştiu, căci nu mi-ar folosi nimic. Dar este o legătură cu tine neexplicabilă, de nu între viaţa ta şi a mea, dar desigur, între a mea şi tot ceea ce te atinge pe tine, între a mea şi răsuflarea ta pe pământ. Veronica — e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie — nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai bine aş înţelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc.”

Tonul eteric al acestor rânduri, comparat cu purtarea lui Eminescu, dovedeşte tocmai contrariul de ce a crezut că înţelege Veronica Micle. Veronica nu exista pentru poet decât ca un mit erotic, ca o necesitate sufletească în clipele de inacţiune sentimentală. Veronica era o creaţiune a idealismului său pasional, şi el ar fi putut pune foarte bine scrisorile la cutie, fără adresă, câtă vreme tumultul său afectiv era exprimat. Iată pentru ce Eminescu, alergând mereu înflăcărat după o “suedeză” sau “englezoaică”, revenea totuşi în clipe de abatere la conversaţia cu prietena îndepărtată, fără s-o dorească pe aproape. Pentru dna Micle, însă, Eminescu reprezenta un liman de delicii sentimentale, după o lungă iarnă casnică. Nici două săptămâni nu trecuse de la moartea lui Micle, şi aştepta cu nerăbdare să alerge la Bucureşti, în care scop ruga pe Eminescu să-i găsească o locuinţă “care să aibă aparenţele unei încăperi visate”. In curând (prin septembrie sau octombrie), vălul depărtării fu sfâşiat, şi Veronica cunoscu “beţia divină şi nebuniile fericite” — cum zice ea însăşi — ale dragostei vinovate. Asupra legăturilor dintre cei doi amanţi pluteşte o bănuială penibilă. Abia întoarsă la Iaşi, Veronica era înfricoşată de unele turburări — poate închipuite — ale sănătăţii sale, ca şi de ciudatele scrisori ale lui Eminescu (dacă sunt autentice):

“La informaţiile care mi le ceri prin scrisoarea ta din urmă, nu pot să-ţi răspund mai nimic, sunt lucruri care cu greu le-aş putea confia unei scrisori; dacă răul n-a existat la tine, atunci e o închipuire a mea şi o frică, care m-a făcut să-mi imaginez cine ştie ce, dacă însă vreun rău a existat, apoi pozitiv că s-a transmis; în tot cazul nu-i nimic, îţi voi explica când vom fi împreună ce-i şi cum. Insă, ca o afirmaţiune a presupunerei mele şi a temerilor mele, primesc scrisoarea ta din 31 octombrie, care, iartă-mă, e o mărturie tainică a multor lucruri: viaţa ta compusă din suferinţi fizice şi rele morale, doreşti ca amorul unui nenorocit ca tine să nu fi aruncat o umbră în viaţa mea senină, iubeşte-mă şi-mi iartă păcatele, ce înseamnă toate acestea? Şi eu, care descoperisem ceva, nu aveam dreptul să cred că, deşi târziu, dar totuşi voieşti a-mi destăinui lucruri pe care din cine ştie ce cauze mi le-ai negat înainte?”

Cu toate aceste sumbre auspicii, Veronica dorea cu ardenţă pe Eminescu, îl îmbia să vină la Iaşi, “să ne mai îmbătăm unul de altul”, şi ea însăşi a mai vizitat la Bucureşti pe Eminescu, către sfârşitul anului. Amândoi îşi îngrijeau sănătatea, tratându-se cu fier iodat — Eminescu cel puţin având în chip sigur trebuinţă de aceasta. Boala, dezamăgirea, intriga junimiştilor sau, în sfârşit, o nouă dragoste la orizont, ce se întrevede în acest an, fac pe Eminescu să încerce a rupe legăturile cu Veronica. După inutile apeluri directe şi intervenţii prin Caragiale, dna Micle se hotărăşte în sfârşit să-l abandoneze.

“Monsieur — îi scria ea cu prefăcută bruscheţă la 27 iunie 1880 — Vos lettres seront detruites d’aujourd’ hui en un mois. Je trouve parmi mes paperasses de vos poesies. Je me fais un devoir a vous les rendre. Agreez etc., Veronica.”

Se pare că afară de o incompatibilitate cu viaţa şi dragostea organizată, Eminescu începe să fie adumbrit şi de gelozie. Zvonul legăturilor dnei Micle şi cu alţi muritori nu este dezminţit de nimic, şi vedem din chiar scrisorile celor doi eroi că Eminescu avusese sau era pe cale să aibă un conflict de onoare cu un ins care se lăuda la toată lumea că deţine pe Veronica, oprindu-i şi corespondenţa. A merge mai departe pe calea insinuaţiunilor biografice este un lucru inutil, cert fiind numai că prietenii lui Eminescu — adică junimiştii — au socotit-o pe dna Micle drept o femeie uşuratică, iar Eminescu s-a arătat către sfârşitul vieţii din ce în ce mai misogin:

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea -i nici mila

Dac-un demon ai în suflet, feri în lături, e Dalila!

Relaţiunile dintre îndrăgostiţi au fost reluate din nou, cu intimităţi triste şi obosite din partea lui Eminescu, ardente şi oareşicum comune din partea Veronicăi, care numea pe Eminescu “Miţicule iubit şi drăgălaş”, “Titi al meu”, “Micul meu, Miţiculică”, “Bebe”, “Bebeluş” şi cu alte asemenea apelative încercate de dorinţi . Ideea căsătoriei s-a născut nu ştim cum în mintea lor, şi Eminescu umbla chiar să-şi găsească un cămin potrivit şi, pentru a-şi pune căsnicia pe baze mai trainice, plănuia să treacă la catolicism spre a face divorţul cu neputinţă . Visuri naive! Cât de bine citise în fond Maiorescu în sufletul poetului, când într-un chip autoritar îl sfătuise să renunţe la acest proiect nebun! Eminescu era pe atunci un om bolnav şi inapt funcţiunii căsătoriei, având în vedere mijloacele rudimentare de pe vremea aceea de combatere a infecţiei luetice. Veronica Micle nu i-ar fi dat nicidecum liniştea necesară activităţii cerebrale, ci l-ar fi sugrumat ceva mai curând cu grijuri şi contrarietăţi, pe care poetul nu le-ar fi putut suporta. Nimic nu împiedica pe Eminescu să devină un paşnic burghez, căsătorindu-se atunci când avea o situaţie relativ sigură, şi nu e de crezut că aştepta moartea problematică a lui Micle pentru a se căsători cu o femeie pe care o iubea la început tot aşa de problematic. Eminescu nu era un individ nubil şi-şi dădea seama foarte bine de aceasta. In 1882, prin februarie, Veronica şezu câtva timp la Bucureşti în str. Buzeşti nr. 5, împreună cu Eminescu. Acesta rămase puţin înspăimântat de urmările dragostei lui. Veronica voia să se căsătorească numaidecât şi să se stabilească la Iaşi. Se săturase de a mai aştepta, zicând că e tânără şi viaţa i-e deschisă şi că vrea să meargă la Viena să petreacă. La multele scrisori cu mustrări, pe care Veronica le trimise poetului din Iaşi, acesta răspunse în sfârşit, plictisit :

“Bolnav, neavând nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac precum bine ştii că sunt şi având pururea grija zilei de mâni, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi, în sfârşit, de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi… te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care după caracterul tău trebuie să fie veselă şi luminoasă… Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit până acum nimic în Iaşi cu care aş duce o viaţă convenabilă cu tine, şi în mizerie nu voi să trăieşti… Te sărut dulce, femeia mea iubită şi dragă, şi dacă, după toate cele zise, tot poţi să mă mai iubeşti, iubeşte-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te voi uita sau voi înceta de a te iubi.”

Cu toate că prietenii binevoitori sau răutăcioşi îi deschideau ochii asupra unor “purtări nedemne” ale dnei Micle, Eminescu se hotărî să-şi caute o locuinţă şi s-o aducă pe Veronica la Bucureşti. Deoarece şedea într-o casă umedă şi mică pe lângă biserica Sf. Constantin, se învoieşte în 1881 cu dna Slavici să ia două camere într-un apartament care aceasta îl luase cu chirie pe Podul Mogoşoaiei. Veronica a venit într-adevăr la Bucureşti în 1882, dar căsătoria nu s-a făcut şi, după câteva zile, cei doi se despărţeau supăraţi. Văzând-o plecată, Eminescu ar fi respirat uşurat, făcându-şi semnul crucii. “Iţi mulţumesc, Doamne — am scăpat în sfârşit, pentru totdeauna.” Nu scăpase însă. Gelozia îl frământa încă la zvonurile infidelităţii Veronicăi, augmentată şi de faptul că aceasta din urmă nu voia să vină să stea la Bucureşti, adică “să împartă soarta rea… oricum… şi oriunde”. Aci, luându-şi “adio” în versuri, se arăta atins:

Cu ochii umezi şi fierbinţi               Credeai c-o să mă scoţi din minţi,

De văduvă vicleană,                       Sărmană…

aci simula o nepăsare, în care se simţea regretul:

De astăzi dar tu fă ce vrei,            Că cea mai dulce-ntre femei

De astăzi nu-mi mai pasă             Mă lasă.

Iritat de boală, de munca extenuantă de la gazeta Timpul, de capriţiile dnei Micle, Eminescu izbucneşte cu o violenţă amară, care curmă pentru totdeauna relaţiile pasionale cu poeta :

“Doamnă, de mult joc un rol nevrednic de mine însumi şi vrednic de simţămintele care le-am avut pentru d-ta, căci sper că nu le mai am. Cât ai fost dusă, am avut vreme să reflectez asupra stării mele şi s-o găsesc nesuferită. Doi ani de zile, doamnă, n-am mai putut lucra nimic şi am urmărit ca un idiot o speranţă—nu numai deşartă—nedemnă. Căci într-adevăr, ce am putut spera? Acum pentru întâia dată ai vorbit limpede cu mine, aceasta tocmai nezicând nici un cuvânt, nescriiindu-mi nici o literă, căci se vede că la mănăstire nu-ţi mai trebuie o manta, cum îţi trebuia un om despre care unii-alţii să presupună că-l iubeşti, pe când în realitate iubeşti pe cine ştie cine. Ştiu multe de d-ta, eu care pân-a veni în această ţară afurisită aveam inima curată şi minte deşteaptă. Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor.”

Nu mult după aceea, Eminescu înnebuni. Reîntâlnirea lui cu Veronica are acum caracterul melancolic al rememorării trecutului, al unei reidealizări a iubirii.

Privită favorabil de unii, cu antipatie de alţii, purtarea Veronicăi scapă oricărei judecăţi. Soarta a voit ca ea să moară puţin timp după Eminescu, dând astfel legăturii dintre dânsa şi poet o trăinicie simbolică .

In această lume plină de greşeli, la ce bun am răscoli intrigile moarte spre a osândi un om amărât sau o femeie mai mult însetată de viaţă decât nechibzuită? Dacă Eminescu a iubit sau nu pe Veronica, dacă aceasta a meritat sau nu dragostea sa, rămâne un lucru deşert faţă de legenda care a unit pe cei doi poeţi în viaţă şi în moarte. Nevoia de unificare a vulgului burghez face ca poeziile de dragoste ale poetului să aibă mai multă semnificaţie, iscate de iubirea şi necredinţa unei singure femei. Chiar prietenii, puţin informaţi asupra celorlalte iubiri ale lui Eminescu, vedeau în dna Micle iubita legală a poetului şi, când îl zăreau îmbrăcat cu multă îngrijire şi ţilindru pe cap, îi strigau de departe: “A venit Veronica !” . Sub unghiul acestor consideraţii simbolice, faţa prelungă cu buze subţiri şi supte a Veronicăi, aşa cum ne-o arată unele fotografii, se luminează de un zâmbet interior, şi lividitatea ce-i urâţeşte fizionomia aduce un văl de suferinţă care o face simpatică.

LĂSAȚI UN MESAJ