EMINESCU ŞI DRAGOSTEA: Veronica Micle-perechea poetului nepereche- partea I

0
419

–după George Călinescu-

Poet popular prin romanţele sale de dragoste, intrate pe coarda viorilor în conştiinţa celor mai umile fete suburbane, Eminescu a fost adoptat de sufletul mulţimii în fiinţa lui istorică, transfigurat şi idealizat după chipul liricii sale. Foarte curând, dar, s-a născut imaginea unui îndrăgostit nefericit de o femeie meduză, care, nepăsătoare, îl lasă să “degere” la geamurile sale şi-i împietreşte inima cu gheaţa ochilor. Astfel privită, dragostea eminesciană este însăşi erotica populară, compusă din ahturi şi suspine, din chemări sentimentale şi imprecaţiuni. Biograful se găseşte încurcat în faţa a două tonuri deosebite de dat acestui capitol din viaţa poetului. După unii, înrâuriţi de versiunea Junimii, Veronica era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului, după alţii, alimentaţi la sursa familiei, era un crin de zăpezi albe ofilit din cauza intrigii în paharul de cristal al virtuţilor casnice. Orice aşezare a istoricului de o parte sau de alta, sau chiar la mijloc, este o neîndemânare biografică, pentru că nu numai ne lipseşte orice element de judecată, dar niciodată faptele unei femei nu pot fi măsurate altfel decât prin logica mişcătoare a sensibilităţii sale, care însă mai întotdeuana ne scapă printre degete. Dacă cei care au trăit în preajma femeii exaltate sau hulite au putut avea impresiuni aşa de potrivnice, cu cât mai greu ne este nouă să judecăm o fiinţă şi o dragoste cu o fotografie înainte şi câteva scrisori banale. Pentru a dovedi absurditatea unei întreprinderi, ce depăşeşte puterea de obiectivitate a istoriei literare şi intră în oglinzile cu mii de feţe ale idiosincraziei, vom da o mică pildă.

Dna Virginia Gruber, fiica Veronicăi Micle, scrie într-un memoriu: “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. In societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei.”

Privim fotografiile poetei şi ne aflăm în faţa unei femei aci graţioase, aci uscăţive în tinereţe, cu proeminenţele feţei acute, îngroşate mai apoi şi trivializate, cu o oţărire în toate liniile feţei, cu buze lungi, subţiri şi supte, cu un văl de lividitate şi melancolie, ce urâţeşte fizionomia şi o face antipatică. Iată dar femeia, plină de farmec, văzută într-o simplă fotografie poate rău executată, cu subiectivitatea de neînlăturat a privitorului.

Bizuindu-se pe scrisorile sale, un altul vedea în Veronica o femeie cuprinsă de fiorii dragostei mistice, “care s-a jertfit lui Eminescu”, în vreme ce noi citim cu nedumerire aceste rânduri:

“Nu găseşti tu cuminte, din partea mea, ca după ce mi-am jertfit copilăria pentru această căsătorie s-o susţin până la sfârşit ca să pot la o ocazie să am o viaţă liniştită, având venitul meu?”, rânduri foarte cuminţi, de bună seamă, dar care revelă o femeie chibzuită, terestră, aşteptând răbdătoare să rămână văduvă, pentru ca cu pensia să-şi dea apoi sufletului nişte satisfacţiuni pe care vârsta cu treizeci de ani mai înaintată a soţului ei nu i le îngăduia, nicidecum însă o Beatrice, o Laură, o eroină pasională dintr-un roman de ciclu breton.

Căutând deci cu tot dinadinsul să facem portretul Veronicăi, osândind-o sau reabilitând-o, facem sau o mare nedreptate, sau născocim o fiinţă de fum menită să învăluie în legendă viaţa simplă a lui Eminescu. Făptura reală a poetei nu are ce căuta în iţele existenţei lui Eminescu, fiindcă femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare pasională al iubirii. Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura, şi ceea ce interesează pe biograf este tocmai şi numai aspectul pasional al vieţii acestuia.

Încă din fragedă copilărie, din epoca Ipoteştilor, înainte de 16 ani, Eminescu întreţinea — legături de dragoste cu o fată de la Ipoteşti, cu care se întâlnea noaptea sub un salcâm şi bătea drumurile sentimentalizând. Sosit în Bucureşti de la Blaj, urmărea în Cişmigiu o fată, iar din cuşca sufleurului de la Teatrul Naţional sorbea cu ochii şi diviniza o frumuseţe din lojă. Dragostea regelui asirian pentru marmura rece, care se crede a fi tânăra actriţă Eufrosina Popescu, ne este cunoscută. în vremea studenţiei a avut, fără îndoială, legături cu tinere femei facile, cum este acea Milly, care apare într-o glumă versificată de la Berlin. Stabilit la Iaşi, Eminescu se arăta în ochii tuturor prins, ca un fluture de lampă, în orbita blondei Veronica Micle. S-ar părea că de aici încolo toate versurile poetului cântă dragostea pentru tânăra femeie şi că numele lui Eminescu îndrăgostit este indisolubil legat de acela al Veronicăi, cum e Francesca da Rimini de Paolo Malatesta. Cu toate acestea, lucrul nu poate fi, principial, aşa.

“Cu toată inegalitatea temperamentului său — zice Caragiale — Eminescu avea două coarde totdeauna egal de întinse; veşnic înamorat şi veşnic având nevoie de bani — se putea altfel? şi poet şi sărac… Veşnic visa nişte “mâini subţiri şi reci”, veşnic vâna un cămătar, care să-i cumpere pe nimica leafa-nainte cu câteva luni.”

Opiniunea, aşadar, că Veronica Micle formează obiectul aproape unic al pasiunii lui Eminescu este cu totul greşită. Eminescu căuta dragostea, nu femeia, victimă mereu a improvizaţiunii şi a absurdului. El este străfulgerat principial de orice femeie, pentru o actriţă de varieteu sau pentru o tânără burgheză de periferie, întrevăzută la un geam, o urmăreşte cu frenezia întâiei iubiri, compune declaraţiuni focoase sau versuri imploratoare şi rămâne mereu în aceeaşi nelinişte creatoare, nesatisfăcută. Eminescu nu are mistica transfigurătoare a marilor romantici, care-şi creează o femeie fictivă pe datele imperfecte ale realităţii şi absorb în contemplaţie orice nevroză sexuală, el nu vede îngeri suavi cu ochi incandescenţi, ca misticii medievali, care să-l umple de turburare şi căinţă şi să-l împingă spre o claustralitate a spiritului, deşi accentele platonice sub forma tiraniei eternului în dragoste nu-i lipsesc. Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală şi afectivă, bineînţeles, dar şi fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc superior, pe care conştiinţa le suprapune mecanismului reflex, dar în sfârşit un instinct.

El este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă, un minimum de cerinţi vitale, adică

“Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită, încât ai ce strânge-n braţe — numai bună de iubită”.

In vreme ce eroticii mistici dau pildă de constanţă metafizică pentru femeile lor ideale, lucru explicabil prin transcendenţa obiectului iubirii lor, Eminescu este ca om stăpânit de o insatisfacţie erotică, obişnuită la indivizii normali şi invers proporţională cu puterea de abstracţie pasională. “Să citesc — îşi propunea el, dar poate în timpul bolii — din nou pe Casanova şi să duc viaţa lui.”M. E.

“In ce mă priveşte pe mine — ar fi zis chiar poetul — apoi deşi am fost de multe ori îndrăgostit, dar să vă spun drept eu n-am iubit niciodată. Eu mă înşelam pe mine însumi luând drept dragoste dorinţa de dragoste, adică dorinţa aceea de a îngenunchea înaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugrăveau imaginaţia şi simţurile mele. Dar odată şi odată pare-mi-se că tot am iubit, căci de data asta am suferit mult, probabil din cauză că aceea pe care o iubeam nici n-a vrut să ştie de iubirea şi de speranţele născute în sufletul meu. Ce am găsit eu în acea fiinţă — nu ştiu, nici nu vreau să mă gândesc la asta. Nu analizez, ştiu una şi bună, că întreaga mea viaţă aş fi dat-o bucuros pentru dânsa, şi, vezi, asta îmi este îndeajuns.”

Fără îndoială că dacă femeia adorată ar fi răspuns dragostei poetului, acesta ar fi încetat de a o mai iubi, smuls cu sufletul din poziţiile idealului. Este evident însă că această “unică dragoste” nu fusese inspirată de Veronica Micle, fiindcă aceea nu numai a răsplătit pe poet cu iubirea, dar l-a urmărit cu excesul ei. Unele versuri chiar înlătură această exclusivitate. Aşa, de pildă, putem să ne îndoim că:

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,

sonetul compus probabil la Iaşi, în vremea revizoratului, a fost scris pentru Veronica Micle, deoarece pentru aceasta iubirea lui Eminescu nu era de mult o taină. Scrisoarea a IV-a pomeneşte de idile zădărnicite de către rude, de dificultatea unei intimităţi prelungite. Nemulţumirea data din 28 august 1876 noaptea, când Eminescu, iritat de vreun incident recent, aruncă pe hârtie indignarea sa, exprimând-o prin gura iubitei :

Nu am chip în toată voia/ în privirea-ţi să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,/ Drag copil să te desmierd.

Să te-ntreb în toată tihna,/ Gură-n gură, piept la piept;

“Tu pricepi ce-ntreb acuma:/ îţi sunt dragă? Spune drept!”

Dar abia-mi întind eu botul,/ Iaca sare cleampa-n broască. De mătuşe şi rudenii/ Dumnezeu să te păzească.

Haide tata, haide mama,/ Dur la deal şi dur la vale,

Ba că vremea e frumoasă,/ Ba că ploaie e pe cale.

Iară tu suceşti ţigară,/ Smulgi la fire din musteţi,

Şi-n vorbirea-nteresantă/ Torni câte-un cuvânt isteţ.

Tată şi mamă care să împiedice intimitatea îndrăgostiţilor nu erau în cazul Veronicăi Micle, iar soţul era un om neprihănit şi moral, care se indigna ca Trahanache de “plastografii”. “Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce am în sinceritatea ei… Invidioşii sunt cei mai scârboşi oameni.”

Maiorescu auzise de nişte relaţiuni ale lui Eminescu cu dna Burlă, care umbla să se despartă de soţ, dar, chipurile, poetul le dezminte .

Toată lumea ştie că Eminescu se îndrăgostise mortal, la Bucureşti, de o doamnă Cleopatra Poenaru, fiică a pictorului Lecca, cu vreo zece ani mai în vârstă decât poetul , femeie lipsită de graţiile fizice, dar înzestrată cu acelea ale spiritului . Idolul locuia într-o stradă cu un nume vrednic de Luceafăr, adică în strada Cometei, în apropierea unor plopi ce se clătinau:

Pe lângă plopii fără soţ Mă cunoşteau vecinii toţi —

Adesea am trecut;           Tu nu m-ai cunoscut.

Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei, deambulatoriu şi expectativ. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura “o oară, şi să mor” de priveliştea suavă a iubitei:

Că aceasta era tactica preliminară în ofensivă a lui Eminescu şi că a practicat-o chiar pe vremuri grele de iarnă, fără armistiţii, o dovedesc, nu numai cutare amintire a unui prieten, că la Iaşi făcea acelaşi lucru cu Veronica, trecând des prin faţa casei sale, dar chiar versurile poetului:

O altă legendă aşează plopii fără soţ pe o ulicioară dosnică din Tătăraşi, în faţa unei case cu cerdac, şi denunţă ca adorată pe o obscură burgheză blondă . Celebrele versuri:

Pe aceeaşi ulicioară         Numai tu de după gratii

Bate luna la fereşti,         Vecinic nu te mai iveşti

nu par, dealtfel, nici ele scrise pentru Veronica . In vremea când au fost compuse (înainte de 1 febr. 1879), nu putea fi vorba de o trădare a Veronicăi, nici de o ruptură veşnică, deoarece legăturile dintre ei încep cu profit abia în această epocă.

Vântul tremură-n perdele            Numai tu de după ele

Astăzi ca şi alte dăţi,       Vecinic nu te mai arăţi

e, aşadar, o strofă inspirată de alte geamuri decât ale Veronicăi. Nici unele elemente fizice frecvente nu trebuie să ne înşele. Atributul mâinilor reci, care pare un amănunt privind temperatura membrelor superioare ale poetei, este de fapt un factor tactil comun şi mental, fiindcă îl găsim şi în versuri compuse neîndo¬ielnic pentru altcineva, ca Pe lângă plopii fără soţ:

Ai fi trăit în veci de veci   Cu ale tale braţe reci

Şi rânduri de vieţi,            înmărmureai măreţ…

Cleopatra Poenaru a fost, într-adevăr, idolul de o clipă al lui Eminescu, căci printre hârtiile poetului aflăm nişte rânduri fugare în chip de scrisoare către o Cleopatră. E o declaraţiune violentă şi chiar brutală, inspirată de o concupiscenţă atroce. Poetul cerşeşte o zi, o oră numai de dragoste. Pentru amorul lui nu există decât o singură femeie, Cleopatra, care Cleopatră “nu mai este fată mare — zice — să aibă a-şi pierde reputaţia, nu mai este măritată”, ci liberă şi, dacă nu e în stare să iubească, ar putea avea cel puţin milă .

Din păcate, nu numai Cleopatra era unica femeie a amorului său. In primăvara anului 1880 s-a produs o ruptură între Eminescu şi Veronica Micle, care şi ea era “viaţa” poetului cu care “s-a început şi s-a încheiat”. Explicaţia răcelii o găsim într-altă însemnare. O stea străină congelase inima lui Eminescu. La 6 mai constatase că are o bărbie admirabilă, la 9 mai descoperise adresa şi era gata să-i aplice cunoscuta tactică a asediului casei, când “un dobitoc” îi ieşi în cale. “Abia o văz, abia-mi închipuiesc cu focul unei neînţelese patimi cum să-ntreb unde şade, vine dobitocul, în acel moment chiar, în care îmi bag adresa în buzunar.” O exploraţie prin faţa casei fu zădărnicită de un alt cunoscut supărător. “Cum o să iasă nu ştiu”, se-ntreba acum îndrăgostitul îngrijorat.

Zvonul dragostei lui Eminescu pentru Mite Kremnitz, cunoscuta publicistă germană şi cumnată a lui Maiorescu, deşi dezminţit de unii din cauza absurdităţii lui, este tocmai prin aceasta foarte credibil. Toată viaţa Eminescu a alergat după un meteor feminin, chiar în vremea bolii, adorând fie o cântăreaţă suedeză la Bucureşti, fie o enigmatică englezoaică la Florenţa.

De altminteri, scriitoarea însăşi în nişte amintiri fugare întăreşte această presupunere, nu până într-atât încât să nu fim obligaţi să interpretăm o memorie vădit şovăielnică şi un suflet de femeie vanitos. La început, Eminescu face asupra dnei Kremnitz, pe care avea dese prilejuri s-o vadă în casa lui Maiorescu, unde ea locuia, o impresie defavorabilă. Nebărbierit, prea cărnos la faţă, cu dinţii mari galbeni, cu hainele murdare şi mirosind a vechitură, Eminescu o speria prin râsul prea plin, “brutal”. Mai pe urmă însă se simţi atrasă spre el şi începu să-i traducă versurile în nemţeşte. Dna Kremnitz, ştiind că Eminescu e poet mare, voia să se afle amestecată în creaţia lui, să devină o prietenă celebră. De aceea este aşa de veselă când poetul îi dedică versuri şi plânge de emoţie şi mândrie atunci când Eminescu îi aduce poezia:

Atât de fragedă, te-asameni Şi ca un înger dintre oameni

Cu floarea albă de cireş,                în calea vieţii mele ieşi…

faptă ce indispune pe de altă parte pe Veronica (“… simt că o figură, souverenement superieure, m-a alungat afară din sufletul tău…”) . Nici Veronica, nici Mite, ca poete — şi aci stă nefericirea lui Eminescu — nu iubeau omul, ci gloria posibilă. Dna Kremnitz s-a purtat în aşa chip, încât Eminescu s-a simţit autorizat să îndrăznească. Lucrau amândoi la un dicţionar etimologic al limbii române, împărţind materialul în douăzeci şi patru casete de lemn; “… şedeam într-o zi la masa mea, unul lângă altul — zice Mite — eu cu tocul în mână, şi citeam în Convorbiri; copiam cuvintele, şi el, cu finul său simţ al limbii, îmi dădea echivalentul german. Atunci, pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe când eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută, şi eu îl lăsai fără să mă opun; în odaia de alături, spre care uşa era deschisă, copilul se juca cu dădaca, aşa că nici măcar nu fuseserăm singuri, ca de obicei. Nu ştiu ce i-am spus după acest moment surprinzător, ştiu numai că el mă întrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută şi-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infern.”

Celebrul pasaj este scena sărutării lui Paolo cu Francesca din cântul V: “Când ne revăzurăm, în tăcere hotărârăm să ne iubim unul pe altul ca doi copii, el îmi spunea cum c-ar vrea să mă răpească şi să mă ducă departe şi ce frumos ar fi dacă amândoi am fi fost copii de ţigan, liberi pe câmpia înnegrită…”

Romanţioasa Mite nu numai că nu s-a supărat, dar continuă a “stimula” pe poet, căruia îi permite odată s-o ridice în braţe.

După cum însă această dulcegărie platonică era pentru Mite un capriciu experimental în vederea unei potenţe mai mari de creaţie a poetului, de care dealtfel era dezamăgită, socotindu-l mai puţin inteligent, cu mai puţin talent şi mai redusă cultură generală decât se aşteptase, dezamăgire pe care o exprimă într-o nuvelă, tot astfel platonismul şi cochetăria nu erau în vederile lui Eminescu, îndrăgostit în fond de Veronica. Şi dacă poate fi adevărat că versurile:

Cu mâine zilele-ţi adaogi, Şi ai cu toate astea-n faţă, Cu ieri viaţa ta o scazi,De-a pururi ziua cea de azi…

sunt scrise pentru Mite, cu prilejul aniversării zilei de naştere, e problematic că poezia

Te duci, şi ani de suferinţă N-or să te vadă ochii-mi trişti,

pe care i-a citit-o acesteia, lăsând-o să înţeleagă că i-o dedicase, e compusă pentru ea. Tocmai atunci se despărţise de Veronica, şi versurile se potrivesc împrejurării. Mite însăşi se convinge în curând de direcţia afecţiunii poetului, care prezenta la toată lumea pe dna Micle drept logodnică. Sfătuită şi de Maiorescu, supărat că cumnata sa poate să înlocuiască pe uşurateca Veronică, şi mai degrabă gelos, fiind el însuşi îndrăgostit de ea , Mite Kremnitz se închise în sine, jignită, şi rămase toată viaţa cu încredinţarea că poetul o iubise odată şi o cântase în versurile lui.

Pentru a ne da seama de structura eroticii lui Eminescu şi a înţelege astfel mai bine raporturile ce au putut să existe între el şi Veronica, versurile, mai mult decât scrisorile, sunt un document preţios. Aspiraţiunile lui Eminescu sunt mai toate, am putea spune, la modul grec, şi consistă în voluptăţi pe care le deţine şi le simbolizează Cupidon:

Gât şi umere frumoase,                El le ţine-mbrăţişate

Sânuri albe şi rotunde                  Şi cu mâinile le-ascunde.

Lipsa uneori desăvârşită a castităţii — dacă nu luăm ca atare tristeţea şi contemplaţia lirică — este aci caracteristică, femeia fiind un obiect de onestă concupiscenţă,…o veşnicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale şi de apropierea “sânilor”:

Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat,

De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc…

*

Indură-te şi lasă privirea-mi s-o consol La alba strălucire a gâtului tău gol, La dulcea rotunzire a sânilor ce cresc…

*

O, vino iar în al meu braţ,             Să razim dulce capul meu

Să te privesc cu mult nesaţ,         De sânul tău, de sânul tău!

Visa în iubire — cu fondul liric al poporului îndeobşte — voluptăţi robuste şi îngăduite. Ar fi vrut, de pildă, ca iubita să stea pe genunchii săi: Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri-singurei…,

să i se anine de gât: Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini…

şi să-l strângă cu energie la piept: Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept la piept.

Nesatisfăcut cu situaţiile obişnuite, Eminescu combina savante poziţii şăgalnice, de natură să facă mai suavă apropierea iubitei:

Când prin crengi s-a fi ivit             Mi-i ţinea de subsuoară,

Luna-n noaptea cea de vară,      Te-oi ţinea de după gât.

LĂSAȚI UN MESAJ