EMINESCU ŞI JUNIMEA – partea a II-a

0
574

– după George Călinescu-

Umoarea neagră împotriva spiritului zeflemist al Junimii se străvede şi în unele versificaţii satirice, cărora e cu putinţă să le fi dat o circulaţie restrânsă printre prieteni, dacă nu le-a pregătit în vederea “bencheturilor” :

Şi tot mai bună soarta, decât la Convorbiri, Ca nimeni să citească a tale izvodiri.

La ce să dai hârtia cu şiruri numărate Pe-a caracudei labe, păroase, nespălate,

Să pierzi a ta viaţă şi creierul să-l storci Zvârlind mărgăritare în troaca unor porci…

sau o alta, în care ironiza incontestabilitatea junimiştilor:

Tabloul cuviincios este însă de aşa natură, că decenţa ne obligă să-l tăcem.

Ca de obicei în asemenea reuniuni, bârfeala era reciprocă şi, până la un punct, însuşi agentul activităţii cercului. Prin stabilirea lui Maiorescu la Bucureşti, şedinţele începură a se ţine la Pogor şi câteodată la Iacob Negruzzi acasă, ceea ce junimiştii socoteau ca fiind o degradare. Indignarea lui Eminescu fu la culme când şedinţa trebui să se ţină la N. Gane :

“ — Credeam — strigă Eminescu — că am scoborât ultima treaptă când ne-am adunat la Negruzzi. Iată că din cauza mizera¬bilei politici suntem nevoiţi ca să ajungem la Nicu, mâine-poimâine poate vom fi obligaţi să ne adunăm la Burlă sau la Gheorghiu.” Raporturile ţepoase dintre membri, păstrate îndeobşte la un nivel amical, explodară odată într-o insurgenţă subită, urmată de defecţiune. La citirea satirei a III-a, pe care Maiorescu o adusese din Bucureşti, Panu, care se orientase politiceşte în afară de junimişti, se ridică furios din colţul în care şedea şi, strigând: “Aceasta nu mai e satiră, este o murdărie!”, ameninţă cu retragerea din cerc, dacă poezia se publică în Convorbiri. Junimiştii se bârfeau între ei în şoaptă, dar sub ochii de oţel ai lui Maiorescu ei se arătau disciplinaţi şi solidari, şi Eminescu însuşi, aşa de recalcitrant, n-a părăsit niciodată Junimea şi n-a publicat versuri aiurea fără autorizaţiunea lui Maiorescu. Eminescu era acum stimat la Junimea şi consolidat chiar în conştiinţa celor care mai înainte făceau rezerve în taină. După o tăcere de moarte, prefăcându-se dar că n-au auzit protestul lui Panu, junimiştii cerură din nou să li se citească Scrisoarea şi, în discuţiunea violentă ce a urmat, luară apărarea lui Eminescu. Din seara aceea Panu n-a mai călcat la şedinţele Junimii. Intr-o singură împrejurare, bârfeala, agitaţiunea şi harţa critică încetau la Junimea, şi anume când venea Alecsandri. Intrarea pe neaşteptate în sală a plinului de sine bătrân, în vreme ce Eminescu citea, ne apare azi ca o ironie a destinelor literare. Turburarea respectuoasă a tuturor, tăcerea mormântală, supusa ascultare a glumelor şi compunerilor lui Alecsandri, satisfacţia lui Maiorescu de a-l avea în sânul Junimii, toate acestea pun într-o lumină şi mai fulgerătoare izbânda astrului cu plete lungi, a hipersensibilului Luceafăr .

Eminescu a suportat, fireşte, ca junimist, şi vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau mai puţină supărare, a încercat pe ici, pe colo câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputaţia unei insensibilităţi la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate şi convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine. Farsa lui Hasdeu “Eu şi ea” fu citită în Junimea chiar de Eminescu, care dădu din umeri la terminarea lecturii, cu indiferenţă, fără să poată înlătura publicarea ajutată de patosul citirii sale. De Mihail Zamfirescu, care-l atacase în Muza de la Borta-Rece, nici nu voia să audă, luând în râs orice producţie a acestuia. Cu toate acestea, acea compunere trivială trebuie să fi făcut deliciile multora şi să fi răcorit multe invidii inflamate. In afară de faptul că toţi junimiştii erau caricaturizaţi în frecventatori turmentaţi de băutură ai unei cunoscute crâşme din Iaşi, la care, ce e dreptul, unii se cam duceau, Eminescu era prezentat ca un stricător al limbii literare şi pus să cânte împreună cu Năut, adică Naum :

Noi suntem poeţi, măi frate,       Şi-orice reguli consacrate

Ce gramatică nu ştim                      Le călcăm, le nimicim.

Versurile din Sărmanul Dionis sunt debitate ca nişte aiurări, adăugându-se după ele comentarii umoristice ca acestea:

Loveşte-mă, lene,-n spate cu un bulgăre de iască Să ştie toată lumea din Ţara Românească

O umbră de reacţiune aflăm la Eminescu într-un sonet satiric, rămas ofilit printre hârtii, în care Ureche (Popovici-Alexandrescu) şi Pantazi, cel crescut “sub poalele Fanelii”, o cântăreaţă franceză de la o cafenea de peste drum de prefectura de poliţie, erau împunşi cu destulă, dar secretă violenţă:

Pişcată-ţi este mâna ta de streche,          Dac-ai avea de spus ceva, ai scrie.

De mişti în veci condeiul pe hârtie              Nimic nu poţi tu să ne zici, Ureche,

Compune-un şir, nu, fabrică o mie —      Cu Pantazi rămâi în veci pereche —

Că eşti un cap de prost e veste veche.     Tu iscodeşti cel mult ce dânsul ştie. 

Eminescu, de obicei sumbru şi solitar, evita cafenelele frecventate de junimişti, şi numai arareori, în clipe de bună dispoziţie, se abătea cu vreunul la un astfel de local, de pildă, la “Château- aux-Fleurs”, unde îşi făceau partida de şah A. D Xenopol, Burlă, Bodnărescu, Panu. Societatea celor cu care nu era prieten de aproape îl stânjenea şi preferinţele sale mergeau într-altă parte decât spre localurile pretenţioase şi boiereşti. La “benchetul” Junimii, însă, lua parte ca la ceva oarecum obligator. Petrecerea era foarte veselă, se începea cu o şedinţă ordinară, însă cu lecturi glumeţe, pline de aluzii la toate aspectele Junimii, în care excela Iacob Negruzzi, şi se termina cu o masă copioasă. Spre a ne da seama de tonul “benchetului” e de ajuns să spunem că Vasile Pogor cumpărase odată o talancă de boi pentru conducerea dezbaterilor şi că însuşi Maiorescu, temperament grav şi fără umor, se simţea obligat să scrie câte o compunere glumeaţă. Pentru asemenea împrejurare, e posibil ca Eminescu să fi compus cupletele vesele, de tip goliardic, de cântat în cor, ce urmează :

Iar Bodnarachi disperat                Dar pentru el loc de popas

Luat-a traista-n spete                  în lumea asta n-a rămas,

Şi-n lumea larg-a alergat                 O, Jesu!

Pân-a dat de Sirete.

La un pahar de vin, Eminescu se făcea deodată limbut şi ţanţoş, fraterniza cu oricine şi devenea sentimental. La un “benchet” fu surprins de Panu îmbrăţişându-se şi pactizând cu un junimist proaspăt şi obscur :

“ — Eminescule dragă — zicea necunoscutul — în sănătatea Venerei şi Madonei.

—           Lasă deoparte Madona, să închinăm pentru Venere.

—           Şi pentru poet şi pentru proletar. 

—           Bravo! Scumpe amice, ştii că-mi placi! Apropo, cine eşti şi cum te cheamă, dragă prietene?

—           Mă cheamă Ionescu.

—           Poate să te cheme şi Bandraburgă, poţi chiar să n-ai nici nume, tot prieten îmi eşti, să bem!”

Ca junimist, poetul a ţinut la 16 martie 1876, pe când era încă revizor, şi o conferinţă, Influenţa austriacă, ultima dintr-un ciclu de conferinţe organizat de Junimea, ce avea ca scop arătarea diferitelor înrâuriri străine pe care le-a suferit poporul român. Panu, care nu ascultase conferinţa şi care era o gură rea, pretinde că impresia produsă a fost deplorabilă, iar o gazetă locală răstălmăcea ideile lui Eminescu şi-l acuza de propagandă politică. Cine citeşte însă conferinţa, redactată şi publicată în Convorbiri literare, îşi dă numaidecât seama de profunditatea compunerii poetului, care era totdeodată excurs istoric, istorie socială şi filozofie politică şi, în sfârşit, temeiul întregii sale activităţi politice de mai târziu. Cu cât un ins este mai profund, cu atât scrupulozitatea sa formală este mai mare, ceea ce produce nu rareori o inaptitudine pentru manifestările exterioare, care cer îndrăzneală, ţinută intelectuală mediocră şi mai ales o ignorare totală a răspunderii cuvântului spus. Cuvântarea lui Eminescu fiind un adevărat studiu de politică şi economie naţională, ce avea nevoie de respiraţii lente ale gândirii, nici nu putea fi o conferinţă atrăgătoare. Debutant într-ale oratoriei, din fire sfios, intimidat şi de solemnitatea rigidă pe care Junimea ţinea s-o dea prelegerilor, cu sosiri neobservate în trăsură, cu intrări brusce la oră fixă, cu debitări fără text înainte, Eminescu, împins pe la spate pe uşa rezervată conferenţiarilor, s-a pomenit deodată în faţa unui public pretenţios, compus în special din doamne, printre care trebuie să fi fost şi Veronica Micle. Ţinuta de duminecă forţată îi dădea un aer uşor ridicul. Redingota — poate de împrumut — era cam înverzită de eroziuni, iar pălăria tare, neagră, demi-ţilindru, ce-i va plăcea să poarte, tremura stânjenită în mâini. Junimiştii în frunte cu Negruzzi trăiră probabil clipe de cataclism până ce Eminescu, aşezându-şi pălăria cu îngrijire pe măsuţă, cu fundul în jos, concentrându-şi privirile rătăcite asupra cărţii de vizită pe care-şi avea notate punctele esenţiale, începu cu o voce plăpândă, sugrumată, leşinată. Dar apoi conferenţiarul, încurajat şi de câteva aplauze puse la cale de clică sau de oareşicare doamne duioase, o porni neted la drum, izbutind să capteze atenţia auditoriului şi să-l scoată din sudorile neliniştii. Un ultim moment de panică mai avură prietenii către sfârşit. Epuizându-şi ideile înainte de ora academică, Eminescu trăgea de fraze impacientat, căutând să umple prăpastia de timp arătată de ceasul pe care îl muta nervos din buzunarul jiletcii pe masă şi viceversa. Dar, în sfârşit, limba se opri la liman şi sala clocoti de aplauze. Poetul fu înconjurat de lume cu acte de sim¬patie, iar seara prietenii îl duseră la Bolta-Rece, să stropească cu vin laurii de peste zi .

Aceasta a fost însă prima şi cea din urmă producţie oratorică a poetului.

La Bolta-Rece, pare-se, a făcut cunoştinţă cu Ion Creangă, într-un moment de euforie dărâmătoare de graniţi sufleteşti, cam spre toamna anului 1875, înainte în orice caz de 1 octombrie 1875, când apare în Convorbiri literare întâia poveste a lui Ion Creangă: Soacra cu trei nurori. Bolta-Rece era o crâşmă de mahala, în dealul Sărăriei, aşezată în pivniţele şi hrubele nesfârşite şi adânci ale unor case boiereşti dărâmate de mult, din care nu mai rămăsese decât boltele subterane. Un grec, Amiras, făcuse în ele depozite mari de vinuri şi prefăcuse ruinătura într-un loc de băutură, devenit curând faimos. Elemente comune sufleteşti împinseră aci şi pe Eminescu, şi pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o ţară cu podgorii, atraşi care va să zică de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroşi dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolţi, decât din paharele boiereşti inodore ale localurilor de lux. La acest simţ direct al vinului se adăoga din partea amândurora o voluptate a priveliştilor şi purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era ţăran obişnuit să şază pe o laviţă, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul şi să şteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulţumire totodată şi gura, şi nasul; la Eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de ţară şi alături de aceeaşi lume aspră şi pentru că un romantism social îl cutremura de simţire la ideea că în asemenea hrube strămoşii moldoveni băuseră vin, trăind ţărăneşte, dar sănătos, câtă vreme cerevizia străină şi moravurile ei nu-i atinsese. Pentru a se folosi mai bine de aroma vinului, Eminescu îşi adusese la Bolta-Rece o cană anume, de sticlă roz riglată, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al băuturii să se piardă în văzduh . In aromirea lirică pricinuită de golirea repede a câtorva căni din vinul lui Amiras, cei doi oameni de aceeaşi rasă sufletească s-au înţeles, ţărăneşte, din ochi. Şi după ce s-au îmbrăţişat desigur şi s-au sărutat plescăit peste masă, într-o mimică patetică din cele mai expresive, după ce Creangă şi-a dezlegat basmaua diaconească cu snoave şi zicători populare, spre deliciile cu lacrimi ale poetului, s-au hotărât într-o uitare totală de sine să meargă la Junimea. Intr-o sâmbătă seara junimiştii se pomeniră cu Eminescu ţinând de braţ un om gras, îmbrăcat în haine aspre de şiac mănăstiresc, având înfăţişare fumurie şi vicleană de popă de ţară, mai mult ironic în stânjeneala sa de ţăran sastisit decât realmente ruşinat. Amândoi erau aprinşi la faţă şi zâmbeau extatici din colţul ochilor împăienjeniţi şi duhul lor mirosea cale de-o poştă a vin de la Bolta- Rece. Din seara aceea, în care intuiţia ni-l înfăţişează pe Creangă clătinând respectuos din cap la lecturi şi pe junimiştii iubitori de anecdotă, în frunte cu nebunatecul Pogor, chicotind de haz, spre mulţumirea calmă demonstrativă a lui Eminescu, soarta literară a lui Creangă era pecetluită şi, odată cu ea, şi prietenia dintre cei doi băutori de vin .

Pentru a înţelege slăbiciunea lui Eminescu pentru Ion Creangă, trebuie să privim de aproape omul. Ca şi Eminescu şi spre deosebire de Titu Maiorescu, Creangă, ridicându-se prin relativa sa cultură şi prin puterea de expresie deasupra indivizilor din clasa sa, nu devine prin aceasta un burghez intelectual, ci rămâne mai departe un ţăran, însă un ţăran fabulos, mărind în persoana sa elementele speţei până la monstruozitate. Deosebirea între Creangă şi un ţăran din Humuleşti, între Eminescu şi un oarecare om trăind în mizerie, este că în vreme ce aceştia din urmă îşi trăiesc viaţa lor pe atunci fatal descurajată, cei doi junimişti îşi fac din ea, ridicându-se unul instinctual, al doilea ca filozof, şi un principiu estetic. Nu numai că existenţa rudimentară se potriveşte firii lor fiziologice şi morale, dar, exaltată prin conştiinţă, fiinţa lor toată aspiră, pe versantul Ceahlăului, întoarcerea la măreţia vieţii în plină geologie. Priviţi în cuprinsul clasei lor, amândoi sunt nişte esteţi rafinaţi, căci ei caută pretutindeni puritatea stilului, ceea ce dovedeşte pe deasupra funcţionarea unui instinct sigur tradi¬ţional. Ţăranul care îşi pune peste cămaşă un ilic tăiat în chipul surtucului orăşenesc este un vulgar transfug spre mahalalele oraşelor, dar cine elimină din interiorul său orice element orăşenesc, adaptându-se numai tehnicii moderne, printr-o priză electrică în vatră şi un bec în opaiţ, este un fin colecţionar de artă rurală. Creangă şi Eminescu sunt nişte rafinaţi ai voluptăţilor aspre, animalice chiar, dar grosolănia lor n-are nimic comun cu rusticitatea grobă. Dacă Creangă fuge înspre mahalale să stea într-un bordei, care ar constitui pentru unii o protoistorie, o face aceasta nu din mizerie sau din neghiobie, ci din sentimentul intim al reconstrucţiei peisajului alpestru. Bojdeuca sa din mahalaua Ţicăului, zisă şi Valea Plângerii, sub o ulicioară prăvăloasă, dosnică, anume strada Scăricica, hazna de noroaie pe vremea ploilor şi dună de colburi vara, era o cocioabă de sat sărac, cu pălimar de scânduri în faţă şi alt cerdac de lemn în chip de uluci pe din dos. Ograda era năpădită de buruieni şi flori de ţară, cum ar fi busioc şi rozmarin şi, privind totul laolaltă, aveai sentimentul unui muşuroi de pământ, în care zăplazurile de scânduri putrede şi fumul de la coş sunt, ca pe şesurile triste de ţară, străbătute în goana trenului, singurele semne de aşezare omenească. Era, dealtfel, o casă de ţară depărtată de orice zarvă orăşenească. Din cerdacul de din dos se vedeau dealurile Ciric şi Aroneanu, pe care coborau din când în când turme de oi, şi noaptea liniştea desăvârşită a marginii de oraş nu era turburată decât de lătratul sătesc al câinilor. Inlăuntru nu se aflau decât două odăiţe despărţite printr-o mică tindă şi (pe atunci) lipite pe jos cu lut. Asta trebuie să fi plăcut cu deosebire lui Creangă şi, ca să încerce fiorul pământului galben, credem că păşea prin casă cu piciorul desculţ, asemeni oricărui om de ţară pentru care clisa, iarba şi răceala minerală constituie delicii ale membrelor inferioare. Epiderma lui Creangă se simţea bântuită de vânt şi neînvelită în hainele uşoare orăşeneşti. El îşi făcea haine aspre de postav de casă greu şi păros, de noaten, pe care şi-l aducea de la Humuleşti şi care, singur, izbutea să-i apese pielea indurată şi să-i dea sentimentul îmbrăcării. Pielea acestui bivol nămolos nu se cutremura de fioruri şi mâncărimi decât de la un prag înaintat al senzaţiei. Vara, când era cald, prietenii îl găseau tăvălit pe o saltea în cerdacul cu uluci dinapoia casei ce da spre dealul Ciricului, în cămaşă şi cu o prostire în jurul gâtului, ca să-şi şteargă diluvialele-i sudori, iar pentru locurile de pe groasa-i spinare, unde unghia sa lată nu biruia, avea o lopăţică de lemn cu crestături pentru un scărpinat ce lua proporţiile frecării cu muget a unei vite de cumpăna fântânii. Organele enorme cu ţesuturi mari ale lui Creangă cereau, de asemenea, o alimentaţie compactă, aşa după cum vietatea sănătoasă aşteaptă nerăbdătoare să-şi cufunde capul şi nările într-un nutreţ adânc. “La masă, Creangă nu mânca mai mult decât o oală de găluşte făcute cu păsat de mei şi cu bucăţi de slănină, o găină friptă pe ţiglă de lemn şi undită cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra şindilea cu o strachină de plăcinte moldoveneşti, zise “cu poale-n brâu”, însă ca băutură el se mulţumea cu o cofiţă de vin amestecat cu apă.” Acest Gargantua moldav era mai mult un fabulos Flămânzilă, şi boul întreg în frigare, văzut de Eminescu la serbarea de la Putna, îi constituie o alimentaţie posibilă în închipuire. El avea înclinări pentru mâncările care aprind cerul gurii şi-l îmbibă cu mirosuri tari, verbi gratia sarmale moldoveneşti, cu care îmbia într-o scrisoare pe Eminescu, pastramă de capră friptă pe spuză, vin crud dat de duşcă din oală, totul în cantităţi mari pentru ca simţul intern să prindă de veste. Cu o ceată de prieteni, Ienăchescu, Răceanu, Mişu, Nicşoi, Eminescu, colinda adesea crâşmele, ieşind spre ziuă afară din oraş, cu săniile iarna, şi ducând mai departe petrecerea, când nu dospea lângă vatră sau în cerdac frecat de un număr incalculabil de pisici .

Cu Eminescu însă apropierea nu era numai de ordin alimentar. Creangă era un om plin de umor ţărănesc, nu prea deştept, dar viclean şi muşcător, respectuos de cărturari, dar gata să învăluie pe convorbitor cu un potop de locuţiuni populare, fie dintr-un spirit critic obişnuit unor ţărani, fie din instinctul de a-şi dezvălui astfel deşteptăciunea sa naturală în faţa celor învăţaţi. Iar Eminescu, mare iubitor de expresii neaoşe, adunător de producţii populare şi totodată sociolog al autenticităţii şi sănătăţii ruralului faţă de pătura superspusă, nu putea fi decât răpit de acest geniu al bordeiului.

Creangă vorbea lui Eminescu aşa: “Te-am aşteptat la Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga valeu, şi cuvântul s-a dus, ca fumul în sus”, sau, arzând scrisorile trimise poetului de admiratoarele sale: “Muiere, deschide ferestrele ca să iasă fum din parfum, căci mă cred în rai — fără mălai — în iad — fără de Vlad — în casă fără nevastă” — şi asta încânta pe Eminescu şi-l trăgea spre mahalaua Ţicăului, spre casa lui Creangă, unde a şi locuit o vreme când a fost destituit din postul de revizor şcolar. El îl îndemna pe fostul diacon să pună pe hârtie poveştile , pe care le asculta lângă vatră, bând vin fiert cu scorţişoară şi măr domnesc, şi-i deschidea capul asupra meritului scrierilor sale. Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moşilor sfătoşi din vremea copilăriei şi a rătăcirilor prin pădurile şi satele din jurul Ipoteştilor. Creangă şi fratele său Zahei, cu care rătăcea deseori, erau pentru el ţărănimea naivă, dar plină de tradiţie fantastică, societatea lor nu-l supăra, căci cei doi ţărani şugubeţi nu zeflemiseau pe poet ca junimiştii, ci-l socoteau cu stângăcie “eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor”, iar Eminescu tăcea numai şi sorbea umorul verbal al povestitorului. Rătăcirile lui Eminescu cu Creangă sunt nu numai o înfăţişare a legăturii lor, dar şi o necesitate de natură psihologică, pentru că numai afară, la câmp, la pădure sau la crâşma cu mese de lemn prost, duhul lui Creangă înfăţişa realitatea unei clase sociale. Ei se mistuiau ceasuri şi chiar zile întregi, cutreierând mahalalele, urcându-se mai pe aproape pe dealul Ciricului, până la vremea mesei, sau prin Tătăraşi, Păcurari, Nicolina, Copou, Aroneanu sau Galata, înconjurând oraşul, ori luând drumul Sculenilor pe malul Prutului, spre a se scălda sau a se înfunda prin pădure. Popasul îl făceau întotdeauna la o crâşmă, de pildă la aceea a lui Ţâru, dincolo de barieră, în Târguşor sau la Costache crâşmarul, la Nicolina. Pe laviţă sau întinşi pe iarbă, după împrejurări, ei beau vin şi mâncau pastramă cu mămăligă rece, pastramă pe care Creangă, apucând-o cu degetele lui groase, o pârjolea singur într-un ciob de strachină cu câţiva tăciuni, şi Eminescu era — poate — convins că aşa îşi duceau viaţa ţărănimea şi boierimea veche, a căror necesitate istorică o contesta Pogor. Ei se întorceau în oraş plini pe haine şi pe ciubote de colb şi de necurăţenii, obosiţi şi traşi la faţă, dar veseli şi mai cu seamă tainici la gânduri .

“ — Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă? — întreba câte un junimist pe Eminescu. Poetul zâmbea cu satisfacţii retrospective şi ocolea răspunsul:

— Vorbim şi noi ce ne trece prin minte!”

Când Eminescu a plecat la Bucureşti, Creangă rămase trist şi desperecheat, cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu. El îl chema din toată fiinţa la Iaşi: “Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul de ai uitat cu totul Eşul nostru cel oropsit… De Crăciun te aşteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate şi mai ales “sarmalele” cari ţie îţi plăceau foarte mult… La Eşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vină, căci fără tine sunt străin.”

Oricât de hibridă ar părea imaginea, în sufletul lui Eminescu rudimentarul Creangă se întregeşte cu aulicul Maiorescu, spiritul de exactitate logică cu acela de coloare locală, basmul cu silogismul. Şi Creangă nu reprezenta pentru Eminescu o minune a expresiei populare decât pentru că era “în marginile adevărului”, adică întemeiat în timp şi spaţiu ca un stejar bătrân.

Epoca şederii la Iaşi, în apropierea Junimii, a fost cea mai rodnică din viaţa poetului din punctul de vedere al creaţiunii artistice, şi este aproape sigur, pentru cine a răsfoit manuscrisele poetului, că aproape toată opera sa a fost parte scrisă, parte gândită la 1877, compunerile după această dată până la 1883 fiind reluări şi desăvârşiri a idei mai vechi. Singurătatea sa în mijlocul neînţelegerii junimiştilor şi vicisitudinile deselor sale iubiri i-au trezit, fără îndoilală, încă de pe acum, ideea Luceafărului, călătoria în oraşul pumnulean l-a indignat prin penetraţia germanică, şi de aci a răsărit Doina, ura împotriva facţiunii liberale, care îl destituise, s-a transformat în satiră directă, personală la început, sublimată abia peste câţiva ani, de aluziile prea străvezii şi brutale la elemente alogene: Costacopol, Zevzecopol, Zaharia-Antoniade, Soutzos, Manos, Stavri, Kelos, Polichroniade.

Acum (1875-77) îl frământa gândul unui poem dacic, Sarmis sau Gemenii, unde avea să ne înfăţişeze nunta regelui dac Brig- Belu, în sunetele cimpoaielor scitice şi danţul tinerilor, sub ochii zeului getic Zamolxe, precum şi pe nebunul frate al craiului, Boerebist, şi se încerca să prefacă în dramă proiectul poemului Decebal. Teatrul l-a ispitit îndeosebi pe Eminescu în această vreme, şi multe însemnări dovedesc că plănuia înfăptuirea vechilor proiecte şi realizarea altora nouă. Dacă însuşi Creangă mergea la teatru, e firesc să credem că Eminescu, trăit în colbul culiselor, nu ocolea în aceşti ani reprezentaţiile Teatrului Naţional de sub direcţia lui Th. Aslan şi grupa de operete a d-rei Keller sau spectacolele de vară din grădina “Château-aux-Fleurs”. După destituirea din revizorat, Eminescu începe să facă la Curierul de Iaşi chiar cronica dramatică, ceea ce ne încredinţează pentru această vreme de contactul său cu teatrul. Câte o piesă originală slabă ca Moartea lui Constantin Brâncoveanu de Antonin Roques, vodeviluri de Alecsandri, melodrame ca Bastardul din Castelul Montluvier, operete ca La fille de madame Angot şi rar câte o piesă bună ca Revizorul de Gogol, acestea sunt piesele pe care a putut să le vadă Eminescu, cu o silă şi un spirit ce ne sunt evidente din cronicile sale. Pe Eminescu îl bântuia mai cu seamă ideea unei drame istorice. Aci îl vedem încercând a dialoga basmul împăratului şi împărătesei care n-au copii, sau unind fabulosul cu istoricul în Cenuşotcă, ori introducând un conflict sentimental într-un proiect de dramă istorică cu acţiunea pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, din care crezuse odată să facă un Macbeth românesc. Figura Ringalei l-a atras, de asemeni. Diferite proiecte de piese ca Grue-Sânger, Cel din urmă Muşatin, Nunta lui Dragoş s-au contopit într-o singură intenţie, aceea a dramei istorice Bogdan-Dragoş. La Viena — credem — premeditase o operetă, Arpad — regele ungurilor.

Acum însă îl surprindem cu intenţii chiar de dramă ori comedie antică, cum ar fi Văduva din Ephes, după o temă antică (Apuleius, Petroniu), tratată şi de Brantome şi de La Fontaine, dar pe care a împrumutat-o cu siguranţă din Lessing, sau traducând câteva scene din întâiul act al piesei lui Shakespeare, Timon Atenianul. E de notat că amândouă aceste teme au o notă de mizantropie şi misoginism. Şi figura mai modernă a lui Mirabeau îl oprise într-un proiect de piesă în 4 acte, Juneţea lui Mirabeau .

Oricât de obtuză i se va fi părut lui Eminescu atmosfera de la Junimea, oricâte nemulţumiri şi amărăciuni răsuflă din hârtiile sale, seara de sâmbătă a societăţii îl atrăgea către ea ca un loc de relativă potolire a zbuciumelor vieţii şi de năzuinţi contemplative. Lui Eminescu îi plăcea, cu tot zâmbetul dulce-amar din colţul gurii, să citească la Junimea, şi când se aşează la Bucureşti el continuă să frecventeze colonia junimistă din casa lui Maiorescu. Pentru un spirit creator, lauda, ca şi ironia invidioasă sunt îmboldiri deopotrivă de eficace la faptă, şi numai spiritele mediocre evită societatea umană, rănite nu numai de râsete, dar chiar de preţuirile măsurate.

LĂSAȚI UN MESAJ