EMINESCU ŞI JUNIMEA – partea I

0
1159

– după George Călinescu-

Mărginaşele şi umbritele cimitire deţin acum pe toţi contemporanii junimişti ai lui Eminescu. Dacă, prin urmare, ne este într-o măsură greu să definim adevăratele simţăminte ale poetului faţă de Junimea, suntem pe de alta scutiţi de duşmăniile postume, care se îndărătnicesc să ne preschimbe opiniile prestabilite. Pentru evocarea acestei atmosfere trebuie să citim hârtiile printre rânduri, să trăim puţin viaţa de cenaclu a literaţilor, să nu socotim o înţepătură amicală drept o repulsie principială, nici o bârfeală de răspântie drept ură inestinguibilă. Viaţa de grup a scriitorilor este stăpânită de maliţie, de amor propriu, dar acestea sunt, în acea lume, sentimente labile şi superficiale, care nu rareori sunt o reacţiune a personalităţii împotriva unei prea mari afinităţi. Junimea n-a fost decât o reuniune întâmplătoare de oameni — ce e drept — cu multe aspiraţiuni comune, dar despărţiţi printr-o infinitate de atitudini personale, aşa încât a subordona cu totul pe Eminescu grupului sau a-l dezbina de el, cum fac unii, este o lucrare zadarnică şi pătimaşă.

Ceea ce a trebuit să atragă de la început pe poet la Junimea este cultura serioasă a celor mai mulţi dintre junimişti (Maiorescu, Negruzzi, Pogor, I? I? Carp, Lambrior, Vârgolici etc.), precum şi nuanţa germanistă a studiilor acestora. Dar ligamentul central între poet şi cerc îl formează Titu Maiorescu. Oricâte repulsii şi revolte s-ar surprinde la Eminescu împotriva glacialului autor al Logicii, Maiorescu, lăsând la o parte orice consideraţie asupra ideologiei lui politice, filozofice şi estetice, era singurul intelectual de pe atunci, înrudit cu poetul nu numai prin covârşitoarea superioritate culturală asupra contemporanilor, dar şi prin direcţia nu fără erori a spiritului lor. Şi Maiorescu şi Eminescu erau “metafizicieni” (ziceau adversarii), în fond filozofi întemeiaţi pe speculaţiune în scopul de a ajunge la o teorie generală asupra universului fenomenal, din care tindeau să derive un sistem practic omogen: o etică, o estetică, o politică; gânditori preocupaţi atât de forma gândirii, cât şi de conţinutul ei, cu atât mai rari într-o vreme când proaspătul cărturar român era atras de aparenţe, de un dor enciclopedic. Spiritul filozofic face din Maiorescu şi mai puţin din Eminescu doi conservatori “progresişti”, unul ataraxic, celălalt polemic; căci raţionalismul idealist pune adevărul în conformitatea lui formală cu legile gândirii, care sunt finite, iar filozofiile materialiste pun adevărul în funcţiune de obiectul infinit al gândirii, adică de perceperea în veşnică mişcare a universului. Sistemele “metafizice” descoperind o schemă statornică în lume, fiind într-un cuvânt absolute, dau spirite prudente, etice, primejduite de incomprehensiune faţă de nou; dimpotrivă, sistemele materialiste, constatând multiplicitatea infinită a naturii, trezind ideea de progres, conduc la democratism, dar rău înţelese la liberalism şi socialism utopic. Oameni care, asemeni lui C. A. Rosetti, visau, cu atâta bună-credinţă, prefacerea pământului româ¬nesc, peste noapte, într-un leagăn al civilizaţiei europene, aveau o pospăială de cultură enciclopedică ce-i făcea aproape mistici. Ei credeau în progres, fiindcă îşi închipuiau că civilizaţia şi cultura unei ţări sunt o valoare cantitativă, pe care ar fi putut-o spori prin instituţiuni şi legi noi, fără prefaceri în structura economică. Nici Maiorescu, nici Eminescu nu erau boieri sau moşieri, ca să-şi apere prin conservatorism privilegiile clasei lor. Pe căi deosebite, ei au fost aduşi la această doctrină politică prin natura speculativă a spiritului lor, care îi făcea să vadă un ritm raţional în evoluţia materiei, un paralelism între etapele gândirii şi acele ale naturii şi, mai la urmă — fără nici o apropiere de hegelianism — o lege generală, o filozofie a progresului, ce li se părea evidentă, acolo unde simplitatea empirică a liberalului nu vede decât un fenomen simplu şi incondiţionat al progresului. Din păcate, progresul raţional, adică în fond fără sărituri, al lui Maiorescu, e o poliţie impusă naturii, a cărei dialectică concretă se exprimă tocmai prin salturi. Oricum ar fi, Maiorescu, din simpla analiză a formei gândirii, adică din domeniul abstract al logicii, scoate imperativul concordanţei între idee şi cuvânt, cultură şi expresie, fond şi formă, stare socială şi instituţiuni; de aceea Eminescu caută pe cale strict teoretică motivarea unui conservatorism politic şi cultural.

“Interesul practic pentru patria noastră — scria el lui Maiorescu încă de la Berlin — ar sta acum în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importarea nechibzuită a unor instituţiuni streine, care sunt altceva decât organizări speciale ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, ce pot fi de bună seamă primite în principiile lor generale, a căror cazuistică însă trebuie să rezulte în mod empiric din împrejurările particulare ale fiecărui popor şi ale fiecărei ţări. Nu e locul să mă explic aici mai amănunţit asupra acestui subiect, el însă mi-a ocupat cea mai mare parte din studiile şi din propria mea cugetare.”

Această dispoziţiune spirituală comună a celor doi intelectuali îi alătură şi în domeniul cultural printr-o vădită tendinţă clasicistă, în înţelesul larg al acestui cuvânt, care este preferinţă pentru forma cea mai desăvârşită a culturii umane. Societatea contemporană era bântuită de setea instrucţiei extensive accelerate, lumea voia să ştie multe, citea mult şi fără discernământ, cita abundent şi amesteca ideile, căuta, în sfârşit, în lectură un stadiu inferior al culturii: informaţia. Cu o pregătire superioară, căpătată din fragedă tinereţe în mijlocul unei lumi înaintate, Eminescu la Cernăuţi, Maiorescu la Viena, cei doi junimişti urmăresc în aspectele multiple ale artei, literaturii şi ştiinţei un principiu unic, forma estetică sau logică, frumosul sau adevărul, sunt dar capabili de judecăţi de valoare, care-i aduc la selecţiune şi la aprofundare şi, bineînţeles, la erori şi incomprehensiuni mai ales întrucât priveşte pe cel de-al doilea.

“Direcţia noastră — zice tot Eminescu — se caracterizează printr-o conştienţiozitate căreia nu-i ajung numai condiţiunile externe a ceea ce vrei să reprezinţi.” Şi într-adevăr, Eminescu, cu toată extensiunea planului său de lucru, a arătat toată viaţa o astfel de îndărătnicie în a aprofunda, încât atât în domeniul practic, cât şi în cel teoretic el nu a putut să săvârşească multe pentru a fi ţinut cu orice chip să desăvârşească, şi de la început şi-a ruinat o carieră spre a nu face un doctorat pro forma. “Un titlu de doctor — gândea el — m-ar aranja cu lumea şi cu ordinea ei legală, nu însă cu mine însumi, care, deocamdată, nu mă satisfac pe mine. Tocmai această împrejurare concretă mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinii, iar motivul foloaselor ce mi s-ar oferi pe această cale nu biruie gândul datoriei.” Mai destoinic să realizeze un plan de acţiune, Maiorescu nu e mai puţin stăpânit de ideea profunzimii, şi două din semnele acestei dispoziţiuni spirituale, ce-l apropie pe altă cale de Eminescu, sunt avara selecţiune a lecturilor şi sterilitatea.

Amândoi admiratori ai lui Schopenhauer, Maiorescu şi Eminescu sunt nu propriu-zis pesimişti, dar — în forme aparent atât de îndepărtate — oameni cu crize de mizantropie. întunericul lumii schopenhaueriene îl alcătuieşte voinţa oarbă de a trăi, bestialitatea, iar lumina, anularea acestei voinţe prin contemplarea adevărului şi frumosului. Mizantropia, sau mai bine zis dezamăgirea de contem-porani a celor doi oameni consta într-o nobilă oroare de patimi mărunte, într-un refugiu în domeniul abstractului şi al esteticului, Maiorescu în chip de răceală academică, Eminescu prin înaltul dispreţ faţă de vulgul burghez, al geniului eliberat prin contemplaţie de orice durere umană, reintrat, asemeni Luceafărului, dispreţuit de filistini, în insensibilitatea faţă de temporal a intemporalului:

Trăind în cercul vostru strâmt,    Ci eu în lumea mea mă simt

Norocul vă petrece,                    Nemuritor şi rece.

Loviţi amândoi în modul cel mai crunt de ura contemporanilor, ei au simţit, fără îndoială, indiferent de putinţa de apropiere afectivă a sufletelor, afinităţile spirituale ce-i legau, şi Maiorescu îşi va găsi tainic în Luceafărul o expresie a sufletului său de gheţar, iar Eminescu se va fi mângâiat cu iluzia că vreodată discordiile dintre oameni pot fi conciliate “în marginile adevărului”.

In sfârşit, dovada istorică a acordului sufletesc dintre dânşii o formează, din partea lui Maiorescu, prezentarea aşa de categorică a operei poetului în cadrul însuşi al intenţiei ei: ascensiunea spre lumea ideilor şi prefacerea limbii, iar din partea lui Eminescu, formularea cu atâta claritate şi căldură, la Viena, a direcţiei maioresciene şi apărarea vehementă a autorului Logicii împotriva atacurilor unui ins obscur.

Este, aşadar, principial absurd să ne închipuim că Eminescu a putut să privească cu antipatie şi silă pe singurul om care l-a înţeles cât putea să-l înţeleagă de la început, pe unul din puţinii oameni cu care putea avea un dialog pe toată întinderea vieţii sale spirituale, şi de aceea credem că Eminescu, om cu deosebire superior, va fi fost în stare de porniri de iritaţie şi ură împotriva criticului său, de dispreţ însă niciodată.

Când va să zică Eminescu a descins la Iaşi şi a păşit pentru întâia oară în salonul Junimii, el era pe de-a-ntregul junimist, adică maiorescian, nu însă familiar cu felul de a fi al fiecăruia în parte. Maiorescu-omul avea purtări şi instincte fundamental opuse celor ale lui Eminescu, aşa încât dacă sfera contemplativă a fiinţei lor îi punea de acord, cea activă dădea naştere unei discordii acute. Maiorescu era aulic, ceremonios şi glacial, lăsând chiar în ţinutele sale cele mai familiare, spaţii enorme între solitudinea sa inexpugnabilă şi nevoia de familiaritate a convorbitorului, întocmai ca un Escurial trist, apăsător de solemnitate. El era în chip firesc protector, iscând prin chiar bunăvoinţa sa ideea dependenţei de sine a celorlalţi şi jignind temperamentele susceptibile prin superioritatea ce se desprindea din preţuirea şi discreta sa ocrotire. In afară de aceasta, Maiorescu, fie noroc, fie recunoaştere timpurie a meritelor sale, face de tânăr o carieră strălucită, care-l pune nu numai în afară de nevoi, dar într-o sferă de existenţă aristocratică, dominatoare. Eminescu, intelectualiceşte maiorescian convins, n-a fost omeneşte prietenul lui Maiorescu. El era un spirit afectiv, căutător de prietenii strânse, un temperament recalcitrant regulilor sociale şi, în sfârşit, un om pătruns de valoarea sa şi doritor, deci, să capete o stare şi o consideraţie adecvate meritului său. Fără să producă duşmănie adevărată, aceste împrejurări au dat naştere la repulsii şi porniri de mânie. Fiecare act de protecţie din partea lui Maiorescu, pornit din chiar starea de mizerie socială a lui Eminescu, trebuia să-l umple de amărăciune. In vreme ce Maiorescu şi cei mai mulţi de la Junimea trăiau în opulenţă, el era protejat cu o amabilitate jignitoare, ca un “poet” hotărât prin destine să sufere martiriul din care aveau să iasă genialele cânturi, şi Maiorescu ar fi mers până acolo încât ar fi intervenit în chiar viaţa afectivă a poetului, împiedicându-l, dacă lucrul este adevărat, de a lua în căsătorie pe Veronica Micle, pentru că cele două talente literare nu ar mai fi plâns aşa de frumos în versuri! Nobleţea dovedită de Maiorescu, atât cu privire la Eminescu, cât şi faţă de alţi poeţi, nu mai lasă nici o îndoială asupra bunelor sale intenţii, dar tocmai acestea erau de natură să adumbrească pe poet, pentru că din ele ieşea obligativitatea mizeriei poetului şi a milosteniei patronului literar. O dovadă izbitoare de naivitatea aristocratică a lui Maiorescu o formează aceste rânduri: “A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii.” (Câtă lipsă de înţelegere! Un om cu aspiraţii active ca Eminescu, care se dovedise cu atâta râvnă pentru funcţiile de răspundere ca acelea de bibliotecar şi revizor, nu se mulţumea “să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului”, iar nevoia de a apela la prieteni sau la tată-său i-a fost, cum este oricărui om cu demnitate, cu deosebire dureroasă. Iată de ce, oferindu-i-se în plină maturitate o cameră şi întreţinere la Maiorescu, Eminescu a fugit. La vârsta aceea el se credea să facă o muncă utilă, lucrativă, nu să fie ospitalizat ca într-un azil de infirmi. Fireşte că nu putem învinovăţi nici pe Maiorescu, nici pe cei de la Junimea de nişte întorsături ale soartei de care nu erau vinovaţi. Cheia bunei stări sociale era chiar în mâinile lui Eminescu, şi nu se poate spune că Maiorescu nu l-a ajutat s-o mânuiască. Prejudecata infirmităţii sociale a poetului l-a împiedicat însă pe critic de a cerceta de aproape sufletul lui Eminescu, în care s-a înmulţit încetul cu încetul buruiana veninoasă a mizantropiei şi a neîncrederii în sine. Ne vine să credem chiar că atât Maiorescu, cât şi ceilalţi junimişti au lăsat să se întrevadă scepticismul lor în ceea ce priveşte capacitatea de lucru practic a lui Eminescu şi că, atunci când poetul venea cu hainele pulberificate şi ghetele înnoroiate, cu faţa ţepoasă şi pleoapele violacee de oboseală, ei exultau în taină de dulcea nădejde că o nouă floare de durere se născuse în lirica poetului. Din nefericire, însă, prietenii aveau dreptate. Boala şi o atrofiere lentă a energiei de a voi l-au făcut pe Eminescu inapt pentru cucerirea posturilor înaintate ale vieţii, şi el, văzându-se osândit să fie un veşnic ocrotit, s-a lăsat invadat de amărăciune şi ură.

Privind lucrurile în această lumină, unele rânduri, adevărate sau apocrife, atribuite lui Eminescu, din care unii vor să tragă o concluzie defavorabilă lui Maiorescu, şi anume că nu el a descoperit şi călăuzit geniul lui Eminescu, ne apar sau ca un efect al unei supărări trecătoare, sau ca o intrigă deşănţată. Fraze ca acestea, luate în cuprinsul lor direct, ne-ar umple de uimire:

“Tot acum pricep de ce Jaques Negruzzi îmi da a-nţelege că d. Maiorescu m-a ajutat mult, făcând să fiu cunoscut, adică un fel de celebritate, pe care eu n-am râvnit-o nicicând, dar mai ales din partea dlui Maiorescu, care s-o fi lăudând cu talentul meu, fără să ştie că mie nu-mi prea place lauda d-sale lipsită de sinceritate, având tot interesul să câştige cu numele meu un credit moral revistei Convorbiri literare… Am fost condus, cu toate că aveam dreptul să conduc, fiind superior multor din acel cerc literar… D. Maiorescu a căutat să-mi impuie modul său de a vedea, dar eu îl priveam în ochi fix, aşa ca să creadă că-l înţeleg, pe când de fapt zburam cu gândul în alte părţi… Din îndemnul lor n-am scris nici un rând, nici n-am fost inspirat… Acum, când sunt departe, îmi sună în urechi sfaturile spuse pe un ton dulce, ademenitor, cu scopul de a mă atrage, ca păianjenul prada; apoi satisfăcut, dacă se poate, prin umilire, iată cine e chemat să stăpânească. Mărire, cât se poate; prin ce mijloace nu-ntreba, sunt mai murdare şi mai negre decât glodul…”

Dacă Eminescu le-a scris într-adevăr, el era prada unei furii spumegânde, unei fobii maladive, scuză poate a unor atari violenţe şi ingratitudini. Şi într-adevăr, pe măsură ce boala poetului înaintează, caracterul omului se face tot mai bănuielnic şi mai violent, sfârşind cu mania persecuţiei. Această împrejurare, cât şi intervenţia Junimii în legăturile poetului cu Veronica Micle explică, aşadar, unele ieşiri pătimaşe, dar în stările sale potolite suntem încredinţaţi că Eminescu vedea în Maiorescu nu un “păianjen” prădalnic, ci pe strălucitul intelectual pe care îl apărase la Viena de “scuipatul” lui I. Bumbac.

Şi totuşi, în această atitudine se ascunde un aspect al poetului nebănuit de mulţi. Maiorescu şi alţii ne-au învăţat să vedem un Eminescu naiv ca un copil, nepăsător la laudă, ca şi la injurie, lipsit de orice vanitate de autor, până într-atât încât să trebuiască a i se smulge manuscrisul din mână spre a fi publicat, senin, într-un cuvânt, şi abstract. Imaginea este strâmbă. Eminescu nu era un vanitos mărunt, de felul celor care abundă în lumea literelor, avea însă un sentiment înaintat despre sine şi nu mai este îndoială că se socotea cel mai mare poet al vremii. Părerea lui despre toată lumea literară înconjurătoare era detestabilă, iar critica îl irita. Şi dacă el, din sentimentul superiorităţii, rămânea aparent rece la ironii sau atacuri, în hârtiile sale îşi vărsa necazul în chip de epigrame:

Critici voi, cu flori deşerte,             E uşor a scrie versuri

Care roade n-aţi adus —              Când nimic nu ai de spus.

Maiorescu cădea, se înţelege, în primul rând, victimă răutăţii sale oculte:

Pe tine astăzi, geniu! cu liră-mi te serbez,

Coroana nemuririi pe frunte ţi-o aşez,

Pornind cu tine-n lume, te duc pe la icoane.

Poetul se înăsprea în liniştea odăii sale împotriva grozavei dominaţii culturale a lui Maiorescu, ce i se părea că absoarbe şi deviază atenţia opiniei publice de la opera sa creatoare la sterilitatea plină de recompense a criticului şi, poate în rătăcirea premergătoare morţii morale, gândea serios că strălucirea aceluia şi a Convorbirilor se construise pe bazamentul poeziei sale. El înşiră în deriziune titlurile lui Maiorescu ;

“Excelenţa Sa D. Titu Liviu de Maiorescu, Ministru secretar de Stat la Departamentul Cultelor şi Instrucţiei publice, Ministru plenipotenţiar al Maiestăţii [sale] regelui României pe lângă Curtea Maiestăţii Sale Imperatorelui Germaniei şi Regelui Prusiei, Comandor şi al Marelui Cordon al Stelei României, in spe, Cavaler al Ordinului Benemerenti, clasa I, de facto, Dr. în filozofie şi magistru al artelor liberale, De utriusque iuris, Membru al Academiei Române, Rector magnificus al Universităţii din Iaşi, membru al Societăţii geografice din Paris, prezident al ilustrei societăţi Junimea şi al multor alte ilustre şi învăţate Societăţi membru, membru al Societăţii filosofice din Berlin, Redactor en-chef al jurnalului Timpul, Director al Institutului pentru înalte învăţături al Regelui Moldav Vasile Lupu, şef al Partidului Conservator din România, Director al răspânditului organ european Convorbiri literare, profesor universitar de metafizică, estetică, logică, morală, psihologie şi istoria filosofiei, profesor de alt fel de istorii la şcoala centrală de fete etc., etc., etc.”

Despre I? I? Carp n-avea o părere mai bună (ibid.). Pe Iacob Negruzzi, om intrepid şi autor copios, îl privea cu închideri ironice din ochi şi, într-o vreme, chiar cu oarecare duşmănie. Puţina preţuire ce-i dă ca scriitor se vădeşte din chiar rezerva îndrăzneaţă pe care o face asupra operei acestuia în corespondenţa sa cu el. Iar în câte o înţepătură încredinţată hârtiei ironiza plagierea din spanioleşte făptuită de Negruzzi în Amor şi viclenie, punând pe “Donna Diana”, eroina piesei spaniole plagiate, să se plângă : dar, culme a spiritului de frondă, Eminescu dispreţuieşte până şi Convorbirile literare, care-i publicau poeziile:

Tu, revistă agiamie, Convorbiri mult lăudate,

O, tu, moară de palavre, ce lucrezi atât de harnic,

Contra oamenilor vrednici al tău glas este zadarnic;

Sumuţind a tale javre, tu la capăt n-o vei scoate.

Vânt şi pleav-a ta ştiinţă, visul tău e o nălucă,

Rătăceşti pe pârtii veche vrând să scoţi din rătăcire,

Dar menit îţi este capul, tonţii sunt meniţi din fire Flori să poarte la ureche, şarlatani de nas să-i ducă.

Câtă vreme a stat la Iaşi, poetul a fost totuşi nelipsit de la reuniunile societăţii, devenind stâlpul ei central. In vara anului 1872, Panu, călcând pentru prima oară pragul Junimii, găsea pe Eminescu familiar şi considerat. Şedinţa se ţinea atunci în casele lui Vasile Pogor — case mari boiereşti, pierdute într-o grădină fără fund. Ferestrele toate luminate şi uşile deschise dădeau locuinţei un aer de înaltă recepţie. La intrare, Panu fu prezentat la doi tineri absorbiţi într-o discuţie latentă: unul din ei, frumos, bine făcut, era Eminescu. Celălalt, Bodnărescu, era înalt, costeliv, puţin adus din spate şi cu ochii stinşi. Pe cât Eminescu era de ardent în anume împrejurări, pe atât celălalt se pierdea în sfieli şi ceremonii, dovedind un temperament paşnic şi pasiv. Bodnărescu arăta şi el încli- naţiuni către meditaţie, şi acestea, adăogate la blândeţea firii sale, i-au atras de la început prietenia lui Eminescu. In seara de care vorbim, poetul căuta să convingă pe blândul bucovinean de o filozofie proprie a istoriei, bazată pe o serie de antinomii, cu miros de Kant şi Hegel. Atât Eminescu cât şi Bodnărescu, fie imitând stilul academic-maiorescian al unei părţi din Junimea, fie pătrunşi de vechimea şi importanţa lor în cerc, răspunseră la salutul lui Panu cu multă şi rece demnitate. Pogor, în schimb, era un om jovial şi lipsit de orice pedanterie, ba chiar de jenă, gata de a da o întorsătură bufonă chestiunii celei mai grave, de a bombarda pe musafiri cu perne şi a se întinde cu picioarele pe canapele. Era un diletant, plin întotdeauna de ultima carte, cam zeflemist şi pironian, incapabil de fanatism şi chiar de încredere în puterile naţiei, sclav prin cultura sa enciclopedică culturilor străine, din care se mulţumea să traducă. Eminescu însă, apropiat prin construcţia intelectuală de Maiorescu, se simţea mai bine lângă Pogor, pentru că acesta era şi un om blând şi săritor, şi în diletantismul său se ascundea o mare doză de boemă şi de dezordine amabilă. Eminescu, asiduu la şedinţele Junimii, nu este un ins paralizat de modestii şi avid de priviri elogioase, ci, fără agresivitate, el arăta mereu o rezervă mândră, nu fără ostentaţie, o plictiseală critică de om conştient de superioritatea sa. Aşa după cum opera sa poetică cuprinde sublimarea până la a cincea esenţă a mâniilor şi dezgusturilor sale de ordin personal, fizionomia sa transformă în indiferenţă şi moliciune un dispreţ acut. Invitat de Pogor să citească ceva, Eminescu răspunde cu un semn silnic al capului că n-are nimic, ceea ce nu e fără semnificaţie. Junimea era o societate care cultiva ironia şi admitea calamburul şi anecdota, şi asta displăcea lui Eminescu, temperament atrabiliar şi predispus la gravitate. In afară de aceasta, se formase în sânul ei un grup alimentat mai ales din caracudă, zis grupul celor opt, prezidat de N. Gane, şi care lua poziţie regulat împotriva obscurităţilor filozofice din poezia lui Eminescu şi a lui Bodnărescu, profesând deci claritatea. Cine cunoaşte literatura mediocră şi leşinată a lui Nicu Gane, zis Drăgănescu, nu se mai îndoieşte de dispreţul cu care Eminescu trebuie să-l fi privit. Maiorescu conducea dezbaterile parlamentar, nu lăsa pe poet să-şi citească singur poeziile şi nu îngăduia alunecarea discuţiei pe drumuri mărginaşe criteriului estetic, ferind astfel pe lector de ironiile şi săgeţile celor opt, ale caracudei şi ale lui Pogor. Cel care se adăpostea mai des sub aripa ocrotitoare a lui Maiorescu era Samson Bodnărescu, ale cărui epigrame chinuite şi obscure sunt proverbiale. Eminescu, deşi prieten cât de cât cu el, nu-l preţuia ca poet şi nu se sfia să-şi arate opinia. Când, odată, se citi Ce poate fi va fi, în indignarea caracudei şi mai cu seamă a lui Pogor, care nu înţelegea rostul bătrânului dispărut după mii de ani de viaţă contemplativă, Eminescu ar fi ripostat (ceea ce nu concordă cu estetica lui exprimată în Criticilor mei) în numele gratuităţii poeziei şi a sensului ei strict plastic:

“— Bătrânul este indiferent, rolul lui este indiferent, poetul a găsit ocazie prin acest bătrân să facă nişte versuri şi să pună într-însele o parte a imaginaţiei sale. Ce voiţi mai mult?… O poezie nu trebuie înţeleasă cu totul… căci dacă toţi bucherii de la şcoală o înţeleg, atunci nu mai este poezie.”

Această apărare printr-o definiţie a poeziei, discutabilă, dar curentă atunci şi mai târziu, nu-l împiedica să desconsidere pe Bodnărescu ca poet: “… pe mine — zicea el lui Xenopol, despre aceeaşi compunere — nu mă preocupă înţelesul, nu poţi să ceri aceasta de la toată lumea — eu-s nemulţumit fiindcă versurile sunt proaste”. Cu Pogor, Eminescu avea şi alt măr de discordie. Pogor, cosmopolit şi zeflemist, lua în râs istoria românilor, gândin- du-se că, atunci când Franţa dădea pe Moliere şi pe Racine, româ¬nii erau într-o stare de barbarie completă. La o astfel de afirmaţie uşuratică, Eminescu se sculă odată, vânat de indignare, şi spuse cu glasul grav cu care salutase Blajul:

“— Ceea ce numeşti, d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor care se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului. După d-voastră, atunci, Statele Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea mai glorioasă a poporului nostru este a fanarioţilor?”

Cu toate că această deosebire de opinii îl despărţea de Pogor — numai în aparenţă, desigur, căci jovialul junimist era doar un copil teribil, doritor de a face sânge rău prietenilor — Eminescu îl simpatiza totuşi, dar îşi căuta prieteniile printre junimiştii cu idei patriotice ca el şi cu o doză de fanatism. De aceea îl vedem în curând legându-se cu filologul Lambrior, cu fugosul şi materialistul Conta şi în cele din urmă cu primitivul Creangă, evitând însă pe Panu, care, deşi alcătuind cu Lambrior şi Tassu fracţiunea celor trei români iubitori de trecutul ţării, aparţinea în acelaşi timp grupului celor care nu înţeleg poezia filozofică şi era, pe deasupra, un spirit satiric, hipercriticist. Eminescu îl cam evita sau se mira de indiferenţa lui filozofică, cu comizeraţie:

“—Bine, omule,… pe tine nu te interesează marea problemă cum a ieşit lumea din haos, ce a fost înaintea ei şi ce va deveni? Această idee nu te preocupă, nu te munceşte?

—           Nu mă munceşte deloc.

—           Apoi atunci — răspundea Eminescu — înseamnă că nu ai capul tăiat pentru asemenea probleme.”

Negruzzi, care cumula în Juminea o mulţime de activităţi — redactor, poet, nuvelist, organizator al banchetelor, umorist de ocazie, agent electoral şi depozitar al scriptelor cercului — schiţă într-o poezie glumeaţă portretul lui Panu:

In timp ce Eminescu poezii ne citeşte, Invidiosul Panu prin colţuri se munceşte Să iscodească intrigi; cu mâna lui în taină Pe Tassu, pe Verussi îi trage încet de haină, Lui Lambrior, de-alături, din cap îi face semne, Vroind la aprigi critici cu sila să-l îndemne. Şi când din ei vreunul începe-a critica, Cu faţa strălucită abia poate-aştepta Momentul când cuvântul îl ia, şi prăpădeşte Pe junimistul timid ce lucrul său ceteşte. Iar când a lui îndemnuri zadarnice rămân Şi-n undiţă nu poate să prind-un alt român, Plin de venin îşi trage obrazul ce asudă, Şi în dulceţi şi apă îneacă a sa ciudă.

Eminescu era un admirabil cititor şi, după stabilirea lui Maiorescu la Bucureşti (1874), el devenise lectorul oficial al Junimii. Glasul său vibrant şi melodios, cadenţa ce dădea versurilor, elevaţiunea inspirată a ochilor, pe care în răstimpurile cezurilor îi pironea în grinzile tavanului, creau o atmosferă lirică poeziilor celor mai slabe şi biruiau prin melancolia lor profundă veselia răutăcioasă a asistenţilor, ce sta să izbucnească, încurajată de ştrengăriile lui Pogor. In aceste împrejurări, poetul aştepta placid şi cu semne de plictiseală momentul când putea începe lectura, pentru a se pierde apoi cu totul în ritmul de cantilenă al lecturii, în desconsiderarea totală a proştilor şi a ignoranţilor, care alcătuiau după el Junimea. Lectura nuvelei Sărmanul Dionis este memorabilă:

“Intr-o seară — îşi aminteşte Panu — mă duc la Junimea. Dl Pogor ne spune:

—           Astă-seară avem lectură. Eminescu citeşte o nuvelă. Maiores- cu, care a citit-o, spuse că-i o capodoperă.

Eminescu, răsturnat într-un fotoliu, şedea plictisit şi indiferent la ce se petrece în juru-i. Dl Maiorescu soseşte:

—           Ei, Eminescule, zice dl Iacob Negruzzi, haide, vino şi începe.

Eminescu îşi trage un scaun lângă masă, scoate manuscrisul

din buzunar şi începe a citi:

“… şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De-aş avea trei ochi, aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea, cu atâta lucrurile dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine, păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne închipuim lumea…”

Şi pe această temă, Eminescu continuă, continuă a citi.

“Noi ne uităm unii la alţii, cei opt deveniseră treizeci, neştiind ce este aceasta şi unde are să ajungă. Tocmai târziu, Eminescu începe a ne da explicaţia acestei metafizice, citind că eroul lui, Dionis, era un copil orfan, îmbuibat de teorii metafizico-astrolo- gice, locuind într-o casă ruinată şi având de la părinţi o singură suvenire, un portret al unei figuri semibărbătească, semifemeiască, dar mai mult bărbat decât femeie, de vreme ce era portretul tatălui său mort tânăr.

Am respirat cu toţii. “Iată-ne, ne zicem noi, readuşi pe pământ, de acum nuvela are să fie nuvelă, să ne aşteptăm la intriga ei, căci pe erou îl cunoaştem.”

Aceste observaţiuni stupide pe care Panu le face asupra lui Eminescu evocă admirabil atmosfera în care poetul îşi făcea lectura şi nu constituie o pată pentru Junimea, deoarece oriunde se strâng laolaltă 100 de filistini, 90 reprezintă cu autoritate îngustimea de vederi şi prostia. De altminteri, Panu nici nu e trecut ca prezent în procesul-verbal al şedinţei de la 1 sept. 1872, deşi aceasta n-ar fi numaidecât o dovadă că a lipsit, mai ales că nici un contemporan n-a contestat prezenţa lui la lectura nuvelei. Dar de a fost sau nu de faţă, Panu dezvăluie, prin părerile lui, atitudinea unui membru de seamă al Junimii. Caracuda, cei opt, cu preşedintele lor Nicu Gane, n-aveau nici cultura filozofică trebuitoare, nici educaţia estetică evoluată cu puţin peste concepţia nuvelei ca naraţiune pură. Cu cea mai mare sinceritate, dar, ei tuşeau cu înţeles, îşi mutau scaunele, comunicau ironic cu coatele şi cu coada ochilor, întărindu-se reciproc în convingerea că nuvela lui Eminescu era o elucubraţie. Iar aceia care aveau oarecare cunoştinţe de specialitate căutau să verifice din punctul lor de vedere trăinicia compunerii, depăşind astfel criteriul estetic şi intrând în domeniul interminabil al discuţiunilor de principii. Spiritul critic degenera astfel în manie critică, auditorii se făceau numai urechi pentru a prinde pe autor cu o eroare de documentaţie sau cu o obscuritate, închipuindu-şi că punctul de vedere al artei este nu viaţa, ci informaţia şi adevărul abstract, dar alimentaţi din fundul conştiinţei şi de secreţiunea vânătă a invidiei. Eminescu citea, prin urmare, mai pentru o singură persoană, pentru Titu Maiorescu, singurul capabil în acel cerc de a-şi da măcar seama de profunzimea cugetării poetului şi de a remarca numaidecât că migraţiunea sufletului eroului de-a lungul epocilor istorice era o aplicare, cum pretinde poetul, a kantianei teorii a subiectivităţii noţiunilor de timp şi spaţiu. Este drept că, filozoficeşte vorbind, Eminescu făcea o eroare gravă. Apriorismul formelor sensibilităţii nu pune universul în dependenţă de conştiinţa individului, ci numai explică valoarea obiectivă a percepţiei. Epoca lui Alexandru cel Mare nu putea fi creată printr-o operaţie magică de Dionis, pentru că acea epocă nu este un simplu efect al imaginaţiei temporale a individului, ci un lucru în sine devenit percepţie, după Kant, cu ajutorul formelor apriorice. Şi nici măcar ordinea de timp a epocii sus- pomenite nu o putea schimba Dionis, pentru că, odată înfăţişată într-anume determinaţie temporală pentru un individ, epoca lui Alexandru cel Bun devine în chip necesar acelaşi lucru hotărât şi ireversibil, adică obiectiv, pentru toată lumea. Imaginaţia lui Eminescu era posibilă numai în sistemele platonico-kabalistice de tip umanist, reluate de Fichte şi Schopenhauer. Dar asistenţa Junimii nu-şi bătea capul cu asta, căci pe ea o supăra tocmai problema filozofică. Pe dată ce Eminescu venea la un punct simbolic, cum ar fi deschiderea de către Dionis a cărţii de astrologie, Nicu Gane sărea ars: “Na, iarăşi filozofie” — filozofie fiind pentru el sinonim cu efort cerebral. Autorul Privighetoarei Socolei fu mai potolit când crezu că între Dionis şi frumoasa fată, de care se vorbeşte la o vreme, se iscase o legătură amoroasă. Dar nuvela îşi continua, cum ştim, planul metafizic prin transportarea eroului în epoca lui Alexandru cel Bun. încurajaţi de strâmbătura lui Pogor, asistenţii dădură drumul, în pauză, observaţiilor şi râsetelor dispreţuitoare. Pogor însuşi, a cărui aciditate era mai mult maliţi¬oasă decât pătimaşă, nu înţelegea:

“— Bine, — întreabă el pe Eminescu — ia să ne lămurim… Cele ce se petrec cu Dionis, desigur, le visează?”

“ — Da şi nu — răspunse Eminescu, cu o lipsă de ironie indulgentă, ce dovedeşte cât de ignoranţi i se păreau cei de faţă. — Asta-i o teorie care-i greu de înţeles.”

Când Eminescu începu să descrie casele, costumele, mediul de pe vremea lui Alexandru cel Bun, critica alunecă pe o pantă nouă. Nuvelistul descria un târg al vremii: “El îşi grăbi paşii până intră în târg, pe o uliţă strâmtă, cu case vechi şi hârbuite, a căror cate de sus erau mai înguste decât cele de jos, aşa încât jumătatea catului de sus se răzima pe stâlpi de lemn şi numai jumătate pe cea de jos. Cerdacuri înalte, înaintate sub şandra-male lungi, iar în ceardacuri şed bătrâni” etc., etc.

“ — Apoi, stai, că nu-i aşa — întrerupse Lambrior — dumnea¬ta descrii un oraş turcesc, arhitectura din veacul trecut. Sub Alexandru cel Bun, românii nici nu veniseră în contact cu turcii.

Eminescu dădu din umeri şi-şi continuă citirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice!”

In această atmosferă de hipercritică, de plictiseală adevărată la unii, simulată la alţii, a durat toată lectura, după care Titu Maiorescu, rectificând şi unificând opiniile, îşi dădu sentinţa, cu oarecare observări, favorabilă (“Bizar… Dar…”), ceea ce nu împiedică pe ceilalţi să discute cu aprindere până după miezul nopţii, ducând pe uliţele tăcute ale laşului ecoul opiniilor lor. Iacob Negruzzi se arăta înfiorat la ideea că va trebui să publice nuvela în Convorbiri şi se văita:

“Ce fac eu cu cetitorii Convorbirilor când voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toţi înapoi revista.”

Glumea însă şi se grăbi să smulgă foile din mâinile lui Eminescu. Libertatea aceasta de a glumi şi de a critica cu orice preţ, atitudinea de permanentă frondă caracteristică Junimii, şi susţinută îndeosebi de Vasile Pogor, nu conveneau poetului. Când era bine dispus, el se lăsa luat de valul veseliei şi se alătura şi el corului obştesc, care, în glumă, intona poeziile sale mai scurte, poreclite, pentru înfăţişarea lor de romanţă, cantabili. Dar în dispoziţiuni sumbre, ilaritatea îl agasa, şi vedem, dintr-o scrisoare trimisă lui Negruzzi de la Bucureşti, că o vreme asta l-a împiedicat de a mai publica versuri la Convorbiri literare.

“Spun drept — zice acolo — că n-aveam de gând de a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoream Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele şi de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu samă important, nu pentru deşertăciunea personală (departe de mine aceste), dar pentru convingerea că lucrezi sau nu în zadar. Eu sunt scriitor de ocazie şi, dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hârtie puţine momente ale unei vieţi destul de deşerte şi de neînsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care ele a-mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. In orice caz, eu n-am vrut să le dau o formă ridicolă şi, dacă sunt greşeli, eu din parte-mi am cântărit orice cuvânt.”

LĂSAȚI UN MESAJ