Marii cronicari ai secolului al XVII-lea şi de la începutul secolului al XVIII

0
648

Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

      

 Grigore Ureche

       Grigore Ureche a fost fiul unui mare boier, de la care a moștenit majoritatea înclinațiilor sale spre cultură si politică.Din 1611 urmeaza cursurile unei școli din Polonia si apoi, întors în țară, ocupă, treptat, diferite funcții: logofăt (logofăt era în Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova mare dregător, șef de Cancelarie Domnească), mare spatar, mare vornic al Țării-de-Jos. Este autorul ‘Letopisețului Țării Moldovei’, cea mai veche cronică în limba română, redactată între anii 1642-1647 si tratând istoria Moldovei intre 1359-1594.

În cronica lui Ureche sunt cuprinse trăsăturile caracteristice, de început, ale umanismului românesc. ‘Letopisetul’ urmărește istoria unei țări: succesiunea domnilor, destinele, gloria și vicisitudinile prin care a trecut un popor, începătura și adaosul, mai apoi și scaderea’.

Umaniștii europeni au subliniat, în repetate rânduri, asemănarea dintre limba română și limba latină sau italiană. Au arătat că în limba noastră sunt și elemente slave, dar nu au dat exemple concrete. Ureche susține această idee cu material lingvistic, face corelații lexicale, dar mai ales întregește imaginea limbii române arătând că ea este moștenitoarea unui fond latin bogat, la care s-au adăugat cuvinte nu numai de la slavi, ci și din limbile: greacă, polonă, turcă, sârbă, etc. Astfel, Ureche, pentru prima dată în cultura română, exprimă o idee justă asupra lexicului limbii române, confirmată de cercetările moderne și nesesizate de umaniștii străini.

Înzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este intemeiatorul portretisticii în literartura română veche. În virtutea talentului său, el selectează figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizează, le dă contur propriu, punând alături de trăsăturile fizice și anecdote -însușiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedește o varietate apreciabilă, concizie, preciziune de nuanțe, arta concentrată.

Efigia lui Ștefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o incontestabilă artă de portretist. Glorificând eroul care a dat Moldovei stabilitate și independență, Ureche concepe povestirea din câteva momente: împrejurările morții domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Ștefan, intrarea lui în legendă, aprecieri asupra vremii și o scurtă însemnare istoriografică.

Om de largă cultură la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populară, inaugurează în scrisul său limba creației literare, plină de naturalețe și savoare. Cronicarul nu apelează la stilul științific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat , ci la stilul literar, împăcând cerințele istorice cu cele literare.

 

 Miron Costin

A trăit și a învățat până la 20 de ani în Polonia. Cunoaște antichitatea greco-latină, este unul din primii reprezentanți ai umanismulu românesc, prin respectul față de om, dragostea de patrie și de limbă, interesul constant pentru originea poporului român, încercarea de a crea opere literare.

A început prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul filozofic ‘Viata lumii’, o meditație asupra trecerii necontenite a timpului, îi demonstrează vocația de scriitor.

Miron Costin continuă ‘Letopisetul Țării Moldovei’ lui Ureche, descriind istoria românilor intre 1594-1661, și având în efigie personalitatea lui Vasile Lupu. Intenția cronicarului nefiind pe deplin satisfăcută, el și-o realizează spre sfârșitul vieții, în ‘De neamul moldovenilor, din ce țara au ieșit strămoșii lor’; lucrare, însă, neterminată.

Cronicarul a lăsat un număr însemnat de lucrări istorice și poeme, în limba română și polonă, dar poate că nicăieri personalitatea lui Miron Costin nu iese în evidență ca în ‘Predoslovia’ la ‘De neamul moldovenilor’, mărturisire dramatică a unui cărturar patriot, care nu a putut suporta ‘ocarile’ aduse acestui neam ‘de o seamă de scriitori’. Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copiști ai cronicii lui Ureche, mai ales împotriva lui Simion Dascălu, ‘om de multă neștiință și minte putina’, care afirmase că moldovenii ar provenii, chipurile, din tâlharii de la Roma exilați pe teritoriul Daciei. Astfel, textul are un caracter polemic capătă pe alocuri accente pamfletare.

Cel care trebuie să răspundă în față viitorului: ‘eu voi da seamă de ale mele , câte scriu’. În ‘Predoslovie’ găsim atitudini și trăsături ca: patriotismul, preocuparea pentru originea noastră romanică, convingerea că românii trebuie să iasă din adâncul neștiinței, conștiința că scrisul e dator să slujească adevărul, fiind un act de responsabilitate istorică, încrederea în forța educativă a istoriei, sentimentul unei continuități a efortului de ‘a scoate la știrea tuturor’ istoria poporului român.

Ion Neculce

Cronica lui Neculce, ‘Letopisetul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat’ (evenimentele dintre anii 1661-1743), precedată de cele 42 de legende, intitulate ‘O samă de cuvinte’, se întemeiază pe fapte trăite de aceea are un caracter memorialistic.

La realizarea letopisețelor, cronicarii și-au cules informații din izvoare scrise, românești sau străine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit și știrile provenite din tradiția populară sau din propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de tradițiile populare a fost Neculce care scrie și ‘o sama de cuvinte’ despre voievozi, boieri sau țărani, ‘ce sintu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisetu nu sintu scrise’. Cronicarul lasă la latitudinea cititorului stabilirea veridicității legendelor sale. Legenda despre Nicolaie Milescu Spătarul este povestea unui mare boier și cărturar român, care, complotând împotriva lui Stefanita-Vodă, prin mai multe țări ale lumii. Cronicarul se oprește în treacăt asupra unor amănunte care îl individualizează și-i dau identitate eroului, completate printr-o înșiruire de episoade anecdotice.

Vocația de povestitor a lui Neculce se relevă în legende, unde stilul are savoarea limbii populare. Cronicarul se manifestă mai puțin ca un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor și mai mult cu un artist care scrie el însuși povestea, prelucrând și transfigurand fondul legendar popular. Mai ales în fragmentele narative (atât în cronică cât și în legende) Neculce își definește arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, iviorand relatearea istorică prin ironie și haz -ca la Creangă.

Dar cronicarul are și arta portretizării, creionând fizionomii vii, sugerând caracterul printr-un element particular: un gest, o acțiune simplă, un tic, un obicei, sau conturând portrete complexe.

Povestitor înnăscut, Ion Neculce a creat o operă durabilă, a cărei forță artistică se datorează și limbajului, mereu proaspăt și surprinzător, având toată seva vorbirii populare (un număr mare de epitete, comparații, pilde, proverbe și zicători). La aceeași impresie de oralitate contribuie și graiul moldovenesc al vremii sale, supus elaborării dar totuși verosimil.

Constantin Cantacuzino

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural roman. El a fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, și al Elenei, fiica lui Radu Șerban. Fratele Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și terminate începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe ample de limbă italiană și latină, și al culturii grecești.

Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari, Cantacuzino a lăsat generatiilor ce vor urma dupa moartea sa caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716), opera ce analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali, și susține cu multă pasiune, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei.

În operă , Stolnicul CANTACUZINO analizează în spirit critic problema izvoarelor istoriografiei naționale, precum și problemele principale ale originii poporului roman: romanitatea, comunitatea de origine și continuitatea populației romanești în Dacia, situând istoria națională într-o perspectiva filosofica mai generală.

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ