24 ian – “Triumful unei națiuni!”

0
262

Unirea de la 1859, un material realizat cu managerul Muzeului Județean Argeș, profesorul Cornel Popescu

Dubla  alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generației pasoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simțămintele patriotice își găsiseră o încununare într-o soluționare îndrăzneață și inteligentă a unei probleme fundamentale a existenței istorice a românilor dar, totodată, si a unei probleme europene. De altfel, Mihail Kogalniceanu avea să califice evenimentul, câțiva ani mai târziu, drept ,,actul energic al întregii națiuni române’’.

Evenimentul s-a succedat în contextul unor frământări deloc favorabile Principatelor Romane, fapt ce conferă o însemnătate și mai mare. Înfrângerea Revoluției de la 1848 readuce în Transilvania regimul absolutist habsburgic, de o accentuată centralizare, în timp ce, în celelalte Țări Române, aduce din nou ocupații străine: turcă, rusă, austriacă, aproape neîntrerupte până la 1856.

În acest context, mișcarea națională este constransă să se manifeste  doar în afara granițelor, prin activitatea emigranților români, mai ales în vestul Europei.

Amintim, ‘’Asociația română pentru conducerea emigrației’’constituită la 2 decembrie 1849 la Paris, având în frunte un comitet format din Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Constantin A.Rosetti, Dumitru Brătianu, Gheorghe Magheru.

Războiul Crimeii (1853-1856) reprezină un moment decisiv în evoluția ulterioară a Principatelor Române, în sensul în care Rusia este înfrântă și, în urma Congresului de la Paris din 1856, protectoratul acesteia asupra Principatelor înceteazî. Prin urmare, locul protectoratului este luat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene, semnatare ale Tratatului, Franța, Anglia, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman si Sardinia, cu menținerea suzeranităâii otomane. În același registru Puterile europene retrocedează Moldovei sudul Basarabiei și declară libertatea navigației pe marele fluviu, sub controlul unei Comisii europene a Dunării, fapt ce determină o schimbare esențială în cadrul geopolitic.

Stabilirea statutului Principatelor ocupă un loc important în dezbaterile Congresului de la Paris, unde remarcăm atitudinea ministrului de externe francez, Contele Alexandre Walewski, care pledează pentru unirea Principatelor, fapt ce atrage dispute aprinse din partea unor state precum,Austria, Turcia, Anglia. În cele din urmă se hotărăște consultarea populației pentru alegerea a doua Divanuri Ad-hoc, atât la Iași cât și la București. Cererile celor două divanuri sunt identice, anume, autonomia și neutralitatea celor două Principate, unirea lor într-un singur stat, sub numele de România, având în frunte un principe străin ereditar dintr-o familie domnitoare din Europa, un guvern reprezentativ și constituțional, garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri europene.

Nu se putea un program mai précis și mai adaptat situatiei de atunci și viitoare a românilor din cele două Principale! Două puncte atrăgând atenția cu deosebire: unirea și principele străin. În esență, această manifestare de voință a românilor a avut în Occident un ecou favorabil.

Conferința de la Paris (22 mai-19 august 1858) care dezbate organizarea Principatelor Dunărene, nu dă însă decât o satisfacție parțial dorințelor unanim exprimate de locuitorii acestora. Prevederile înlocuiesc, din punct de vedere constituțional, Regulamentele Organice suspendate, dar singurele elemente de unire nu sunt decât o Comisie Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun și o Curte de Casație, ambele cu sediul la Focșani. Profitând de faptul că, prin Convenția de la Paris, nu se specifica anume dacă aceeași persoană n-ar putea domni în ambele Principate, și beneficiind de sprijinul Franței, romanii găsesc o soluție fericită, alegând același domn, pe Alexandru Ioan Cuza la 5/17 ianuarie în Moldova și 24 ianuarie/ 5 februarie 1859 în Muntenia.

Alegerea aceluiași domnitor în ambele Principate, chiar dacă acesta nu provenea dintr-o familie domnitoare străina, era un veritabil succes. Pentru diplomația europeană, el era separat domnitor în Muntenia și domnitor în Moldova, dar, pentru români, era domnitor peste aceeași țară. Așa cum Italia nu se va mulțumi ăa fie doar o ,,expresie geografică’’, nici Principatele nu au voie sa fie doar o ,,expresie diplomatică’’.

Trezirea sentimentului național pretutindeni nu mai îngăduia doar simple jumătăți de măsură. Cu ajutorul Franței, dubla alegere este acceptată fără a întâmpina o prea mare rezistență, altfel spus, politica faptului împlinit reușește pe deplin.

Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, în sudul Moldovei, Al.I.Cuza provenea dintr-o veche  familie de boieri moldoveni ( prin ascendenta feminină, era înrudit cu familia marelui cronicar Miron Costin). Studiază la Iași și apoi la Paris, Pavia, Bologna. În 1844 se căsătorește cu Elena Rosetti, fiica lui Iordache Rosetti și a Ecaterinei Sturdza, înrudindu-se astfel cu două dintre marile familii din Moldova.

Se afla în primele rânduri ale revoluției de la 1848, iar după un scurt exil, revine în Moldova și serveste în armata princiară, unde, în 1858 ajunge colonel. Se face cunoscut în 1857, când, pentru a protesta împotriva ingerințelor Austriei și Turciei în alegerile pentru Divanul Ad-hoc al Moldovei, își dă o demisie răsunatoare din funcția de pârcalab al județului Covurlui. Era francmason și liberal în concepții, inteligent, abil în relațiile cu oamenii, hotărât să ducă un lucru început la bun sfârșit.

Domnia lui Cuza, deși scurtă și agitată de tensiuni politice, pune bazele politice, economice, sociale și culturale ale României Moderne. Timp de doi ani, Cuza a domnit cu două guverne, două adunari, trecând dintr-o capitală într-alta, așa cum stabilise Convenția de la Paris din 1858. Conferința reprezentanților Puterilor Garante recunoaște la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă o face în mod excepțional, Turcia și Austria recunosc doar pe durata domniei lui Cuza. O vizită a lui Cuza la Constantinopol, în septembrie-octombrie 1860, unde este primit cu onorurile cuvenite unui șef de stat, îmbunătățește raporturile cu sultanul.

Alte demersuri politico-diplomatice inițiate de Cuza, prin trimișii săi, la Paris, Berlin, Torina, Viena, Londra au un rezultat pozitiv și reprezentanții Porții Otomane și ai Puterilor Garante, reunite în septembrie 1861, acceptă în mare parte Memoriul Domnitorului de consolidare  a Unirii, ceea ce îngăduie acestuia, ca, la 24/5 ianuarie 1862, să deschida la Bucuresti (de acum singura capitală ) ședința primului Parlament al României ( denumirea oficială a noului stat): ,, Unirea este îndeplinita, naționalitatea română este întemeiată….Alesul vostru Vă dă astăzi o singură Românie’’.         

LĂSAȚI UN MESAJ