Conştiinţa latinităţii la poporul român, mai veche decât se crede

0
605

De când există conştiinţa latinităţii la români? Oare ea a căpătat expresie o dată cu Grigore URECHE, cronicarul care afirma cu argumente filologice că “de la Rîm ne tragem” sau este mult mai veche?

Problema prezintă o deosebită importanţă din raţiuni evidente. Dacă a avea conştiinţă despre ceva, înseamnă a lua poziţie faţă de acel ceva şi apoi, atunci cercetarea mai adâncă a lucrurilor nu-i de loc lipsită de sens, dimpotrivă rezolvarea ei pozitivă ar putea ajuta la o interpretare şi mai profundă a evoluţiei noastre istorice ca popor, la altă idee despre nivelul cultural şi chiar la o anumită dovadă despre existenţa mai veche a şcolii la români.

Luănd în considerare toate acestea şi preocupaţi de a scoate la lumină un adevăr deosebit de important, prezentăm mai jos un text latin de la jumătatea secolului al XV-lea, pentru a vedea dacă nu cumva conţine elemente precise despre existenţa conştiinţei latinităţii la români cu mai bine de două sute de ani înainte de Grigore URECHE.

E vorba de un text dintr-o scrisoare a lui Flavio BIONDO, adresată, în 1453, lui Alfons de ARAGON, regele Siciliei şi dictată de problema unei cruciade a creştinilor contra turcilor, astfel:

„… Şi acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării, îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care întradins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor, adinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin gramaticală

Acesta este textul, clar, precis şi elocvent, care priveşte una din cele mai importante probleme din istoria culturii poporului român, constituind o dovadă imbatabilă pentru prezenţa conştiinţei originii romane a poporului şi limbii româneşti în secolul al XV-lea.

Primul pasaj se completează cu al doilea, în care se spune că „acei Daci sau Valahi îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea romană pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor …” Acest text este deosebit de interesant, probând multe. Mai întâi acel „… proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană … într-adins…” arată în mod indubitabil că ne găsim în faţa unor oameni conştienţi de originea romană a neamului şi limbii lor. În această privinţă, ei sunt tot aşa de categorici ca şi Grigore URECHE, care, peste două veacuri, avea să scrie că „de la Rîm ne tragem”. Ba ceva mai mult, acel „îşi proclamă ca o onoare” îi arată pe valahi ca firi sensibile faţă de originea lor, stare de suflet care reflectă un anumit nivel spiritual, o fineţe sufletească, o conştiinţă de neam – stări psihice care vădesc rădăcini adânci şi mai vechi în conştiinţa lor.

Şi atunci, dacă textul duce la concluzia că aceşti valahi aveau convingeri ferme despre originea romană a neamului şi limbii lor şi dacă convingerile în astfel de materie se bazează pe argumente, pe probe de ordin intelectual, care presupun şcoală, este de conchis că aceşti valahi implicând în discuţia lor probe de filologie comparată – oricât de reduse vor fi fost acestea – erau nişte oameni trecuţi prin şcoală. Altfel, fără o atare pregătire intelectuală, o astfel de conversaţie nici nu ar fi putut avea loc, iar Flavio BIONDO, dacă n-ar fi fost impresionat de logica argumentării, n-ar fi avut niciun motiv să şi-o amintească după 25 – 30 ani, şi încă într-o corespondenţă diplomatică.

Adăugăm că această conversaţie dintre Flavio BIONDO şi valahi trebuie să fi fost destul de lungă. Numai o astfel de convorbire i-a putut da primului posibilitatea de a trage concluzii ca acelea că „îşi proclamau ca o onoare originea romană”, că „o afişau într-adins”, că limba lor era limbă latină cu „mireasmă ţărănească”. Or, ca să stabileşti astfel de concluzii trebuie timp şi răbdare, iar ca să consumi vremea în conversaţi trebuie să ai şi condiţii potrivite.

Alt fragment interesant din acest text este cel care urmează mai jos cu privire la datarea evenimentului. Din el rezultă că evenimentul a avut loc „odinioară”, … „odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind…”. Acest rând spune şi el ceva, arată că evenimentul s-a produs nu în momentul în care se redacta scrisoarea (1453), ci cu mult mai înainte de această dată. Dar, fiindcă autorul scrisorii n-o precizează, să încercăm s-o facem noi. Ştim că Flavio BIONDO se născuse în 1388 şi că a murit în 1463. Aceasta poate să însemne că e vorba de un moment cu mult înainte de 1453, data scrisorii. Cunoscând toate acestea am putea conchide că şi conversaţia s-a produs cu cca 25 – 30 ani în urmă. În acest caz, e posibil ca ea să fi avut loc cu reprezentanţii români la conciliul din Constanţa (1415 – 1418) sau, mai probabil, cu cei veniţi la conciliul din Florenţa (1439), când delegaţi din ţările române sunt prezenţi la adunările respective. Totuşi, textul scrisorii: „… aceşti creştini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma…”, îndreptăţeşte şi ipoteza că valahii noştri vizitau Roma deosebit de delegaţiile la congresele citate. Faptul esenţial aici este acela că la data când s-a produs, probabil, evenimentul, pe la 1425 – 1430, conştiinţa latinităţii exista la români ca un fapt spiritual cert, indubitabil.

Există astfel toate datele pentru a conchide că valahii menţionaţi aveau o vie conştiinţă a originii romane a neamului şi limbii lor, o conştiinţă gestuală concretizată într-o atitudine fermă, proclamarea ei ca o onoare şi afişarea originii lor romane.

LĂSAȚI UN MESAJ