Imperiul lui Constantin

0
380

Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de «Mare» ca în cazul lui Constantin, deoarece în 15 ani el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.

Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Niş, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de auguşti şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-305) prim august şi împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus şi anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar, si anume Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor luând naştere conducerea în patru, tetrarhia.

La 1 mai 305 Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin auguşti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata îl proclamă drept august pe Constantin care până la moartea lui Maximian îşi ia ca patron divin pe Hercule (protectorul socrului său, Constantin luând de soţie pe fiica lui Maximian, Fausta). După această dată el se pune sub oblăduirea lui Sol invictus (soarele neînvins) divinitate orientală adoptată şi de romani. În anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi luptă împotriva lui Maxentiu instalat la Roma după ce îl înlăturase pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor în Occident). La 28 octombrie 312 Maxentiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. În acest loc Constantin are celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Vita Constantini, precum şi de apologetul creştin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc ar fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de Eusebiu în Istoria sa bisericească de la 324, ori dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în Vita Constantini. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri, dar despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv ţinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.

Relevantă în această privinţă este şi comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului ci ca şi tatăl său care fusese monoteist, el a continut să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantia, sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan.

Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia: «Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro  Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu-/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit» (chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca a pus să se transcrie). Datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la Carpus Ardiensis în 314: «…totuşi Constantin…a pornit cu război împotriva lui Licinius…şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii…”; «Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute…pacea a fost încheiată de către cei doi cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia şi Scythia Minor».

Din păcate relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi, luînd sfârşit în acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.

LĂSAȚI UN MESAJ