Înfrângerea de la Turtucaia şi pierderea Munteniei, Olteniei şi Dobrogei (Drumul catre Marea Unire, partea a III-a)

0
292

În 18/31 august – 22 august/4 septembrie 2016, comandamentul inamic a preconizat o ofensivă în vederea ocupării sudului Dobrogei şi creării condiţiilor favorabile pentru trecerea la forţarea Dunării pe front larg. Ofensiva bulgaro-germană urma să fie declanşată prin concentrarea efortului principal, iniţial, împotriva garnizoanei Turtucaia, întrucât un mic insucces la Turtucaia sau o întârziere a acţiunilor compromitea celelalte succese, deci, căderea Turtucaiei trebuia să aibă loc cât mai curând, printr-o lovitură puternică.

Ordinul, care făcea proba unei aprecieri realiste a situaţiei, preconiza concentrarea efortului de apărare pe frontiera dobrogeană în sectorul Turtucaia, dirijând aici majoritatea forţelor. Îndeplinirea ordinului dat s-a vădit a fi însă extrem de dificilă, datorită distanţelor lungi care trebuiau străbătute în marş până la Turtucaia şi faptului că la Silistra inamicul masase importante efective. Sprijinul destinat apărării de la Turtucaia n-a putut sosi până la deznodământul încleştării angajate aici.

În luptele din 24 august/6 septembrie 2016, trupele din capul de pod de la Turtucaia au avut de făcut faţă încă din zorii zilei unor puternice bombardamente de artilerie, iar de la orele 6 au angajat lupta cu infanteria inamică. Contraatacul executat între orele 10 şi 11, în scopul de a micşora potenţialul ofensiv duşman, nu şi-a atins scopul propus. Utilizând noi rezerve aduse din adâncime, gruparea ofensivă bulgară, profitând şi de lipsa de muniţii a unor baterii române, a pătruns pe front larg, către orele 16, în poziţia a doua de rezistenţă. În aceste împrejurări, în lipsa sprijinului eficient din partea celorlalte mari unitati române sau aliate, apărarea de la Turtucaia a cedat în faţa superiorităţii covârşitoare a inamicului.

După Turtucaia, comandamentul germano-bulgar de pe de pe frontul de sud comandat de von Mackensen, a realizat faptul ca românii nu aveau experiența unui război modern, conducere politică și militară a țării nefiind pregătită să accepte riscuri, chiar minore. Viitoarele lor acțiuni militare au fost pregătite pornind de la considerentul că românii, care încă luptau conform doctrinei apărării terenului cu orice preț si nu anihilării forțelor vii ale inamicului, nu vor accepta o amenințare directă asupra Capitalei, în spatele forțelor din Transilvania, amenințare care nu era serioasă în fapt, armata bulgară neavând capacitatea de a angaja forțe semnificative la nord de Dunăre, în condițiile în care avea masat grosul forțelor pe frontul de la Salonic.

La 15 septembrie 1916, regele convoacă la Periș un Consiliu de Război la care participă primul ministru, locțiitorul șefului Marelui Cartier General – generalul Dumitru Iliescu, și comandanții de armate, generalii Ioan CulcerAlexandru Averescu si Constantin Prezan. Pe timpul consiliului s-au conturat două concepții diametral opuse, una susținută de generalul Prezan care cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, cu unele întăriri punctuale ale frontului de sud și cea de-a doua susținută de generalul Averescu căruia i s-au adăugat ceilalți comandanți de armate, care prevede oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre si care a fost accepatata.

Astfel a luat nastere operația de la Flămânda care s-a desfășurat între 23 septembrie – 6 octombrie 1916, planul inițial prevăzând trecerea la sud de Dunăre a unui număr de 6 divizii și executarea unui atac concentric cu acestea și forțele din Dobrogea, în vederea respingerii forțelor bulgaro-germane.[33]:p. 367

După construirea unui pod la Flămânda și trecerea la sud de Dunăre a două divizii în data de 1 octombrie 1916, operația a fost anulată în ziua următoare, din cauza ruperii podului și inundării sectorului de trecere în urma unor ploi torențiale. Trupele au fost retrase la nord de Dunăre pe 3 și 4 octombrie 1916.

La 1 septembrie 1916, Armata a 3-a bulgară a trecut frontiera bulgaro-română și a înaintat spre Dobrogea.

În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie 2016, după o lună de pregătiri atente, și trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să le învingă pe cele ruse.

Pe Carpati, operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Ofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane având ca scop forțarea Carpaților Orientali, s-a desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916.

La 29 octombrie 1916, Falkenhayn, comandantul fortelor austro-ungaro-germane din Transilvania decide schimbarea strategiei și concentrarea eforturilor pentru forțarea unei singure trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul Lainici (Surduc) din defileu Jiului, unde a concentrat forțele principale ale armatei sale.[54]:p. 133

Pe 11 noiembrie, forțele germane declanșează atacul reușind după cinci zile de lupte să cucerească defileul Jiului și să iasă în zona de câmpie a Olteniei, fapt care a dus la prăbușirea sistemului defensiv al Armatei României.

In paralel, armatele germane si austro-ungare au infrant trupele romane la bataliile de la Sibiu, Brasov, recucenrind localitatile respective si de pe valea Prahovei, insa nu au reusit sa strapunga apararea romaneasca din pasul Rucar – Bran.

Reusind sa strapunga si defileul Jiului, armatele Puterilor Centrale au invadat campiile Olteniei si Munteniei, iar urmatoarea tinta era Capitala.

 „Bătălia pentru București”, a avut ca obiectiv stoparea ofensivei forțelor Puterilor Centrale în Muntenia și prevenirea capturării capitalei țării, orașul București, de către acestea. Bătălia, desfășurată între 30 noiembrie și 3 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile militare participând alături de Armata României și un contingent din armata imperială rusă. Forțele atacatoare au fost preponderent germane, reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din Oltenia și din sudul Dunării, dar și de forțe bulgare și turce.

Planul de luptă al generalului Prezan a fost unul îndrăzneț, prevăzând un atac puternic la joncțiunea celor două grupări germane, care în cazul unei reușite, ar fi condus la respingerea peste Dunăre a grupării lui Mackensen și întoarcerea flancului grupării conduse de von Falkenhayn. Planul a reușit în faza inițială, forțele româno-ruse reușind să surprindă inamicul. Ulterior însă, în urma unei serii de circumstanțe („trădarea” generalului Socec, lipsa de implicare a unităților ruse, capturarea de către germani a planurilor de campanie), forțele germano-bulgaro-turce au reușit să restabilească situația și, beneficiind de superioritatea numerică, să forțeze trupele române să se retragă.

Ca urmare, la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat. Guvernul român, precum și unitățile armatei române au fost obligate să se retragă în final în Moldova. Deși Bătălia pentru București a fost pierdută, ea a fost doar o înfrângere tactică, deoarece Puterile Centrale nu și-au atins obiectivul strategic de a scoate România din război.

Evoluția frontului românesc în campania anului 1916 a fost influenţată de un complex de factori de ordin politico-militar ce priveau primul război mondial în ansamblul său şi teatrul de acţiuni din sud-estul Europei. Multe disfuncţionalităţi ce au afectat prima campanie românească şi-au avut sorgintea, în principal, în natura relaţiilor de comandament interaliat şi de cooperare între eşaloanele operative şi tactice ce acţionau în comun într-un război de coaliţie şi în situaţia strategică a României la intrarea ei în război. Situaţia strategică nefavorabilă intrării în război a României s-a materializat prin existenţa unei „linii de contact” cu Puterile Centrale pe 2/3 din frontierele ţării şi care forma pe crestele Carpaţilor de Curbură şi Meridionali, apoi pe Dunăre şi platourile sud-dobrogene „un pinten” între Bulgaria şi Austro-Ungaria, favorizând acţiunea conjugată a celor doi adversari pe mai multe direcţii convergente dinspre sud şi nord (Bazargic-Medgidia-Brăila; Sfintu Gheorghe-Focşani-Brăila; Braşov-Ploieşti-Bucureşti; Rusciuk-Giurgiu-Bucureşti; Sibiu-Râmnicu Vâlcea-Piteşti cu ramificaţie spre est şi vest; Deva-Târgu Jiu cu debuşare în Câmpia Română), dinspre vest (în lungul văii Dunării), la acestea adăugându-se numeroase sectoare favorabile forţării fluviului (cu posibilitatea dezvoltării ofensivei spre Capitală şi interiorul ţării). Dacă un astfel de ieşind oferea mari avantaje adversarilor, el dezavantaja în egală măsură apărarea şi ofensiva eliberatoare a armatei române, în primul rând prin lungimea deosebită a fâşiei dispozitivului strategic şi, implicit, a fiecărei armate şi mari unităţi în parte. Comparativ cu celelalte fronturi, cel românesc avea o lungime ce depăşea oricare alt front european din prima conflagraţie.

După patru luni şi jumătate de confruntări aprige, timp în care România se angajase de partea aliaţilor cu întregul său potenţial militar, uman şi material, la sfârşitul anului 1916 frontul era stabilizat pe linia Carpaţilor Orientali, Siretului inferior şi Dunării maritime. Mai mult de două treimi din teritoriul statului român de atunci erau ocupate de trupele inamice, incluzând Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, cu o populaţie de aproape 3,5 milioane locuitori. Situaţia României libere, redusă la teritoriul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut, devenise deosebit de critică. În aceste condiţii dramatice a fost nevoie de o extraordinară concentrare a energiilor naţionale, de o voinţă de neînfrânt pentru triumful idealului naţional al unităţii politice româneşti.

LĂSAȚI UN MESAJ