Lupta pentru Unire, ofensiva lui Béla Kun şi cucerirea Budapestei (Drumul către Marea Unire, partea a VII-a)

0
185

La 8/21 martie 2019 s-a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor şi s-a constituit un consiliu revoluţionar guvernamental în care Béla Kun era comisar al poporului pentru afacerile străine, de fapt persoana recunoscută drept conducător al ţării. Ca şi precedentele ministere, noua conducere a Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat să recunoască pierderile teritoriale, fiind hotărâtă să recurgă la toate mijloacele, inclusiv forţa armată, pentru păstrarea teritoriilor locuite de acestea.

Referindu-se la noua schimbare în conducerea Ungariei, un diplomat american observa că: „Toate clasele par s-o considere ca un pas în direcţia justă şi ca un mijloc, probabil reuşit, de a păstra integritatea ţării lor […]. Când e vorba despre integritatea Ungariei, toate partidele sunt de acord“. La rândul său, istoricul american S. D. Spector relevă caracterul similar al politicii naţionale a guvernului Republicii Sfaturilor cu a guvernului precedent: „Béla Kun, scrie el, era la fel de hotărât ca şi Károlyi să menţină o Ungarie nedivizată

Noul cabinet a refuzat să dea curs solicitărilor conţinute în nota Conferinţei de Pace şi a decretat mobilizarea generală a tuturor bărbaţilor între 16 şi 54 de ani, declarând că Ungaria se află în stare de război „cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat“. Statul major al armatei franceze şi misiunea britanică din Budapesta interceptaseră o conversaţie telefonică între Béla Kun şi V. I. Lenin din care reieşea că un atac conjugat împotriva României dinspre est şi dinspre vest era iminent.

Evenimentele în curs de desfăşurare în Ungaria aveau să arate că îngrijorarea guvernului român era pe deplin întemeiată. Oszkar Jaszi, fost ministru în guvernul lui Károlyi, referindu-se la politica externă a lui Béla Kun şi a celor din jurul său, scria: „Pentru a ieşi din starea disperatā provocată de dificultățile interne, ei au început o aventură pe plan extern, declanşând ofensiva împotriva României“.

Ofensiva armatei ungare a început prin surprindere în zorii zilei de 20 iulie 1919 printr-o puternică pregătire de artilerie. Lovitura principală a fost îndreptată în sectorul Szolnok, iar atacurile secundare în regiunile Tokay şi Poroszlo, sectorul nord, şi Csongrád, sectorul sud. În faţa presiunii inamice, trupele române de acoperire s-au retras; trei divizii ale armatei roşii ungare au reuşit să forţeze Tisa şi să formeze un cap de pod în apropiere de Szolnok şi să înainteze în directia Debreţin-Oradea pe o adâncime de circa 50 km.

În situaţia creată de operaţia ofensivă a armatei ungare, guvernul român, în virtutea drepturilor sale suverane, a hotărât să dea o replică decisivă forţelor agresoare.

Fără a mai aştepta ajutorul Consiliului Suprem Interaliat, numai cu forţele pe care le-a avut la dispoziţie, Comandamentul militar român a organizat, după 4 zile, contraofensiva pe direcţia generală Budapesta. La 24 iulie s-a dat ordin generalilor Traian Moşoiu şi Aristide Lecca să acţioneze ofensiv în două sectoare şi să înainteze pe direcţii convergente până la realizarea încercuirii forţelor inamice.

Comandamentul ungar şi-a dat seama de iminenţa dezastrului şi a ordonat retragerea la vest de Tisa. În seara zilei de 26 iulie 1919 unităţile române reveniseră pe vechile poziţii. Începind cu 27 iulie ele au trecut Tisa, reuşind la 2 august să scoată din luptă Corpul 1 armată ungar, care s-a predat la Czegled, beneficiind de promisiunea umanitară a comandamentului român că militarii care vor depune armele nu vor fi făcuţi prizonieri. O zi după aceasta, în după-amiaza de 3 august 1919, patru escadroane de roşiori işi făceau intrarea în Budapesta, fiind urmate, la 4 august, de grosul trupelor. Generalul Gh. D. Mărdărescu nota despre acest eveniment: „Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare; trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie“. Aceeaşi constatare o făcea şi ministrul Marii Britanii la Bucureşti care, la 6 august 1919, raporta Foreign Office-ului următoarele: „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacţie de populaţia ungară”.

Caracterul pur militar al prezenţei temporare a armatei române pe teritoriul Ungariei în vara şi toamna anului 1919, neamestecul autorităţilor române în viata politică internă a acestei ţări, ca şi dorinţa lor sinceră de normalizare rapidă a relaţiilor româno-ungare şi-au gasit o vie ilustrare în documentele vremii, îndeosebi în proclamaţiile comandamentului militar român. Astfel, la 10 august 1919, proclamaţia semnatà de generalul Gh. Mărdărescu făcea cunoscut întregii opinii publice că „autorităţile militare románe nu au şi nu vor avea nici un amestec în chestiunile lăuntrice ale Ungariei”.

LĂSAȚI UN MESAJ