Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (Drumul catre Marea Unire, partea a IV-a)

0
367

Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensiva Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.

Planul de campanie pentru anul 1917 a fost întocmit de Marele Cartier General român în iarna 1916/1917. Deși planul urmărea îndeplinirea obiectivului politic fundamental – eliberarea teritoriului ocupat, planul a trebuit să țină seama și să fie armonizat cu cerințele concrete rezultate din configurația frontului, solicitările aliaților, existența a trei armate ruse pe teritoriul național, având propriile obiective etc.

In cadrul reuniunii au ieșit în evidență concepțiile diferite ale lui Averescu și Prezan, primul propunând ca rolul cel mai important să revină Armatei 2, al cărui comandant era. Ea trebuia să dea lovitura principală la joncțiunea celor două grupuri de armată inamice dispuse din Bucovina până la Oituz și, respectiv, în Munții Vrancei și în Câmpia Siretului, pentru a le putea înfrânge apoi pe părți.[64]:pp. 162-164

După discuții furtunoase între Averescu și Prezan, participanții la conferință au adoptat planul mai realist propus de Prezan, față de planul mai îndrăzneț, dar mult mai riscant prezentat de Averescu. Planul prevedea:

  • o lovitură principală care urma să fie dată de Armata 1 română împreună cu Armata 4 rusă în sectorul Nămoloasa, având ca obiectiv nimicirea grupării principale de forțe a inamicului reprezentată e Armata 9 germană.
  • o lovitură secundară care urma să fie dată de Armata 2 în sectorul Mărăști, cu scopul de a fixa forțele inamice și de a sprijini acțiunile de la flancul drept al grupării care executa lovitura principală.

Bătălia de la Mărăști a fost prima din marile bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul campaniei anului 1917. S-a desfășurat între 22 iulie și 1 august1917 fiind concepută ca o operație ofensivă pe o direcție secundară a armatelor române și ruse, în paralel cu operatia ofensivă principală de la Nămoloasa, la care s-a renunțat între timp.

Bătălia a început cu o puternică pregătire de artilerie pe durata a două zile, 9/22-10/23 iulie 1917. În dimineața zilei de 11/24 iulie, a fost declanșat atacul marile unități de infanterie. La ora 10 este cucerit satul Mărăști, iar până la sfârșitul zilei s-a reușit ruperea frontului Diviziei 218 Infanterie germană într-un sector cu lățimea de 10 kilometri. Acțiunea ofensivă a continuat și în ziua de 12/25 iulie obligând inamicul la o retragere generală, ceea ce a permis eliberarea localităților Mărăști, CâmpuriVizantea Mănăstirească, Roșculești, Răcoasa etc.[20]:pp. 558-561

Ca urmare a situației critice în care ajunseseră trupele ruse pe frontul din Galiția, la solicitarea expresă a comandamentului rus, în cursul zilei de 12/25 iulie Marele Cartier General a trimis Ordinul de operații nr. 34 prin care dispunea stoparea acțiunilor Armatei 2.[63]:p. 310

Considerând că aliniamentul pe care se găseau la acel moment forțele sale nu era pentru defensivă, generalul Averescu solicită și obține aprobarea generalului Constantin Prezan pentru continuarea acțiunilor ofensivei pentru rectificarea frontului în vederea trecerii la defensivă. Operațiile ofensive vor fi continuate cu succes în zilele de13/26-14/27 iulie pe tot frontul Armatei, conducând la desființarea Grupului general Ruiz și încorporarea Diviziilor 218 Infanterie germană și 1 Cavalerie austro-ungară, în cadrul Grupului Gerock.

Ofensiva Armatei 2 a fost oprită de Marele Cartier General în seara zilei de 14/27 iulie 1917. Armata primea ca înapoi Diviziile 7 și 12 Infanterie concomitent cu o nouă misiune de luptă: apărarea văii Trotușului și a câmpurilor petroliere din regiune, singurele care mai erau în stăpânirea statului român și care asigurau tot necesarul de război al armatei. S-au mai desfășurat o serie de acțiuni locale de mică amploare în perioada 15/28 iulie-19 iulie/1 august 1917, dată la care bătălia se încheie definitiv.[63]:pp. 313-314

Bătălia de la Mărăști s-a încheiat cu victoria forțelor române care au împins frontul înapoi pe o lățime de 30 de km și o adâncime de 20 de kilometri, eliberând peste 500 de kilometri pătrați și 30 de localități. Pierderile proprii au fost de 110 ofițeri și 4.782 de trupă (morți, răniți și dispăruți), iar cele provocate inamicului au constat în 32 ofițeri și 2.761 trupă prizonieri și o importantă cantitate de material de război.

Operaţia de la Mărăşti a avut urmări importante pentru desfáşurarea ulterioară a campaniei pe frontul român. Unităţile române, reorganizate, înzestrate şi instruite în acord cu învăţămintele rezultate din experienţa primei campanii, şi-au arătat superioritatea categorică asupra inamicului, datorită elanului şi vitejiei de care au dat dovadă soldații şi ofiţerii români, ca şi măiestriei în conducerea operaţiei manifestate de comandamentul armatei. Un ajutor preţios a fost acordat trupelor române de populaţia din zonă, prin furnizarea de informaţii despre inamic, ca şi prin călăuzele care au condus unităţile noastre pe poteci de munte ascunse, în flancul şi spatele rezistenţelor duşmane. Printre cauzele înfrângerii forţelor austro-ungare şi germane la Mărăşti, chiar arhiducele Iosif pe lângă „epuizarea trupelor […] în retragere din cauza terenului foarte greu” şi a invocat faptul că adversarul „îşi schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse de locuitori din partea locului“.

Un rol deosebit de important în anularea independenţei de mişcare a inamicului ca şi în asigurarea oportună şi permanentă cu foc a acţiunilor proprii l-a avut cooperarea permanentă ce s-a stabilit si realizat (pentru prima oară de asemenea manieră în cursul acestui război) între infanteria şi artileria română. În acest sens, este edificator raportul operativ din 13/26 iulie 2017 al generalului Gerok ce constata, între altele: „Artileria română este foarte activă în atac […] Pe punctele de trecere au acţionat excelent aruncătoarele de mine“.

Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.

Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.

Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.

Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență. În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.

A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.

Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu

Operaţia de apărare de la Mărăşeşti a rămas în istoria primului război mondial ca una din cele mai mari şi mai importante confruntări. În spaţiul dintre Ireşti şi Siret, de-a lungul văilor Putnei şi Suşitei, au fost angajate în lupte timp de 29 de zile, 25 divizii de infanterie, 2 divizii şi 1 brigadă de cavalerie, totalizând 295 batalioane, 100 escadroane şi 216 baterii de artilerie, din care 67 grele. Caracterul extrem de îndârjit al ciocnirilor este ilustrat de numărul mare al pierderilor înregistrate în acest răstimp.

Faptele de arme ale ostaşilor români, bravura şi spiritul de jertfă manifestate în marea operaţie de la Mărăşeşti au primit o binemeritată recunoaştere din partea întregii naţiuni şi au rămas înscrise la loc de cinste în istoria neamului nostru.

Bătălia de la Oituz a avut loc între 26 iulie/8 august – 9/22 august 1917, concomitent cu Bătălia de la Mărășești. Acțiunile militare s-au desfășurat în două etape. Prima etapă a fost între 26 iulie/8 august – 5/18 august iar cea de-a doua etapă între 6/19—9/22 august, ambele etape reprezentând lupte duse pentru respingerea a două încercări ale forțelor Grupului Gerok, de a pătrunde în valea Trotușului.

Planul general al ofensivei Puterilor Centrale prevedea o lovitură pentru străpungerea apărării trupelor româno-ruse pe valea Oituzului, cu scopul de a face joncțiunea cu trupele aflate sub comanda feldmareșalului von Mackensen, care declanșaseră ofensiva spre nord, pe valea Siretului.

Misiunea a revenit Grupului condus de generalul Friedrich von Gerok, aflat la flancul drept al Armatei 1 austro-ungare. Grupul Gerok era compus din Corpul 8 Armată – format din Diviziile 70 Honvezi, 117 Infanterie germană și 71 Infanterie austro-ungară, dispus între valea Dofteanei și Măgura Cașin și Gruparea Haber – formată din unități și subunități din Brigada 8 Munte austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară, Divizia 37 Honvezi etc. dispusă între Măgura Cașin și Irești.

În fața lor se aflau forțele Armatei 2 române formate din Corpul IV Armată (Diviziile 67 și 8 Infanterie), comandat de generalul de divizie Gheorghe Văleanu, ocupând fâșia dintre valea Dofteanei și înălțimea Sboina Neagră și Corpul II Armată (Diviziile 123 și 1 Infanterie), comandat de generalul de divizie Arthur Văitoianu, ocupând fâșia dintre înălțimea Sboina Neagră și satul Valea Sării. Rezerva Armatei 2 era constituită din patru batalioane, dispuse la Câmpuri.

Planul de operații al Grupului Gerok prevedea un atac dublu, cu lovitura principală dată de Corpul 8 Armată pe direcția FerestrăuGrozeștiOnești și o lovitură secundară, dată de Divizia 70 Honvezi, pe direcția Târgu Ocna, având ca obiectiv întoarcerea flancului drept al Armatei 2 române și flancului stâng al Armatei 9 ruse. Pe direcția principală de efort fuseseră concentrate 34 de batalioane de infanterie sprijinite de 136 de piese de artilerie, dintre care 36 grele.

Operaţia de apărare de la Oituz, încheiată cu o strălucită biruinţă a forţelor române, s-a evidenţiat caracterul ferm, dinamic si manevrier al acţiunilor de luptă.

Confruntat cu un inamic ce deţinea forţe importante, comandamentul suprem român şi comandamentul Armatei 2 (general Al. Averescu) au reacţionat cu promptitudine. Din rezerva Marelui Cartier General au fost îndreptate spre front mari unităţi, unităţi şi subunităţi de cavalerie şi infanterie, vânători de munte, artilerie, grăniceri  etc. Tăria apărării a sporit şi prin transferarea de trupe de pe frontul Corpului 2 armată pe cel al Corpului 4 armată, în condiţiile în care direcţia principală de interzis se afla în fişia de apărare a acestuia din urmă.

Ca şi la Mărăşeşti, ofiţerii de stat-major români s-au preocupat de elaborarea unui plan de operaţie judicios, care să corespundă situaţiei reale de pe câmpul de luptă. Astfel, scopul operaţiei a fost stabilit cu claritate: apărarea văii Oituzului şi interzicerea accesului în valea Trotuşului prin nimicirea tuturor efectivelor adverse pătrunse în dispozitivul propriu.

Prin rezultatele ei ca şi prin consecinţele nemijlocite asupra desfăşurării de ansamblu a întregii campanii, operaţia de apărare de la Oituz a depăşit nivelul tactic-operativ, având incontestabil o valoare operativ-strategică.

Punerea în evidenţă a unora dintre cele mai importante concluzii şi învăţăminte desprinse din campania anului 1917, din modul în care au conceput şi condus comandamentele şi statele noastre majore acţiunile de luptă ne dă temei să conchidem că gândirea şi arta militară românească au făcut faţă cu succes confruntărilor cu realităţile crude ale marelui război, care a folosit pentru prima oară în masă mijloacele de luptă puse la îndemână de „era industrială”, fiind unul din factorii determinanţi ai biruinţelor armatei române.

LĂSAȚI UN MESAJ