Marea Unire, Pacea de la Paris şi recunoaşterea Unirii (Drumul către Marea Unire, partea a VI-a)

0
192

Urmare disoluției Imperiului Rus, la fel ca celelalte teritorii, Basarabia a încercat să-și câștige independența și să revină în corpul patriei mame. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu România. Hotărârea de unire mai cuprindea următoarele angajamente: respectarea drepturilor minorităţilor, acordarea votului universal, egal, secret şi direct, libertatea personală, a tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi asigurarea tuturor libertăţilor obşteşti, garantate prin constituţie, reforma agrară în conformitate cu nevoile şi cererile naţiunii, recrutarea armatei pe baza principiului teritorial, precum şi alte prevederi cu caracter democratic.

La Bucureşti, Iaşi, Botoşani, Craiova, Piteşti, Braşov, Arad, Lugoj, Timişoara, Cluj, Oradea ş.a. au avut loc întruniri festive în cadrul cărora a fost serbat actul unirii.

Unirea Basarabiei cu România, hotărâtă în martie 1918, a reprezentat o încununare a luptei duse timp de peste un secol de românii dintre Prut şi Nistru pentru păstrarea fiinţei lor naţionale, pentru drepturi politice şi sociale, înscriindu-se în amplul proces de autodeterminare naţională şi politică ce se desfăşura în acea perioadă în Europa

Satisfacţie deplină pentru actul de dreptate au manifestat diplomaţii străini din România. Ambasadorul francez, Saint-Aulaire, după ce i-a asigurat pe români de recunoştinta Franţei pentru sacrificiile făcute, şi-a exprimat bucuria pentru actul de dreptate istorică săvârşit. Însărcinatul cu afaceri italian, Aurizi, şi-a exprimat „adânca mulţumire şi emoţie” faţă de România, care prin ,,credinţa poporului său” îşi realiza unitatea.

În principiu, cauza românească a găsit întelegere pe lângă mulţi dintre oamenii de stat din rândurile puterilor alături de care luptase România. În ianuarie 1918, Stephen Pichon, ministrul de externe al Franţei, declara: „Ca şi aliaţii noştri, nu vom abandona România, care s-a legat de noi pentru apărarea dreptului. Ne-a devenit astfel sacră şi am luat faţă de ea angajamente pe care nu putem să nu le indeplinim“. Ministrul de externe al Marii Britanii, Arthur Balfour, într-o scrisoare către Take Ionescu, îl asigura „de cooperarea cordială, ca şi de sprijinul ţării mele pentru România, ale cărei eforturi şi suferinţe pentru cauza comună sunt profund apreciate în Anglia“. În luna noiembrie 1918, de peste Ocean parvenea ştirea că secretarul de stat american, Robert Lansing, menţionase public la Washington că „guvernul Statelor Unite se interesează de aspiraţiile poporului român, atât ale aceluia din exterior, cât şi ale aceluia din limitele regatului. A fost martorul luptelor, suferinţelor şi al sacrificiilor românilor pentru cauza eliberării de sub jugul duşmanilor şi al opresorilor, în spiritul unitătii naţionale şi conform aspiraţiei românilor de pretutindeni. Guvernul Statelor Unite simpatizează profund şi nu va neglija de a-şi exercita influenţa la momentul oportun, astfel ca justele drepturi politice şi teritoriale ale poporului român să fie obţinute şi asigurate împotriva oricărei agresiuni străine.

Unirea cu Basarabia a primit sprijin și din partea inamicilor. Având în vedere că la momentul respectiv, România se afla sub incidența Păci de la București, pentru realizarea Unirii s-a solicitat acordul Imperiului German, care a susținut fără echivoc cauza unității românești, având tot interesul să susțină continuarea disoluției teritoriilor fostului Imperiu Rus.

După semnarea armistiţiilor, care au pus capăt ostilităţilor, s-au intensificat pregătirile în vederea deschiderii Conferinţei de Pace de la Paris. Guvernul român a trebuit să desfăşoare o susţinută activitate diplomatică în vederea obţinerii din partea guvernelor marilor Puteri Aliate şi Asociate a recunoaşterii calitătii de aliat a României şi, pe această bază, participarea ei la Conferinţa de Pace alături de celelalte puteri învingătoare. Eforturile diplomaţiei româneşti în scopul obţinerii unui tratament egal cu ceilalţi parteneri de coaliţie erau impuse de atitudinea marilor puteri care, încă din etapa pregătitoare a Conferinţei, îşi asumaseră rolul de a hotărî singure asupra condiţiilor păcii.

Convenţiile de armistiţiu încheiate de aliaţi, îndeosebi cele cu Bulgaria, Austria, Ungaria şi Germania, n-au reflectat în mod concret şi just interesele românilor. Dimpotrivă, unele din ele îndeosebi Convenţia de la Belgrad din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, încheiată cu Ungaria, au complicat situaţia şi au generat numeroase dificultăţi şi suferinţe pentru poporul român. Astfel, Articolul 1 a stabilit o linie de demarcație de la sudul căreia guvernul ungar a trebuit să evacueze toate trupele în interval de 8 zile. Traseul acestei linii a pornit de pe cursul superior al Someșului – Bistrița – Târgu Mureș – cursul Mureșului (maghiară Maros) până la vărsarea în Tisa – Subotica – Baja – Pécs (germană Fünfkirchen) – cursul Dravei până la granița croatoslovenă. Administrația civilă din teritoriul evacuat urma să rămână în sarcina guvernului maghiar, iar paza căilor ferate urma să fie asigurată de forțe de poliție și jandarmerie maghiare cu un efectiv suficient, inclusiv pentru asigurarea ordinii în teritoriul evacuat. Trupele Aliaților urmau să ocupe regiunea evacuată de maghiari în condiții fixate de Comandantul Șef al Armatelor Aliate din Orient. Astfel, nu numai că o mare parte din teritoriul roman rămânea sub controlul ungar, dar și teritoriul evacuat rămânea sub controlul autorităților locale ungare.

Între timp, la 15/28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român.

La 27 Octombrie 1918, se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă, sub preşedintia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat national independent”.

Adunarea a ales un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, care, la rându-i, instituie un guvern alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor. Noul guvern cere ajutorul armatei române şi astfel, la 9 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă. De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru.

La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei.

A doua zi, Consiliul votează “Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina.

Sextil Puşcariu, ajuns secretar de stat la externe, pleacă la Iaşi pentru a mulţumi Regelui Ferdinand pentru trimiterea armatei în Bucovina.

După audienţă, se întâlneşte cu Ion Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, cei doi vechi prieteni ajungând la concluzia unirii necondiţionate a Bucovinei cu România.

Revenit la Cernăuţi la 23 Noiembrie, Ion Nistor înmânează şefului guvernului, Iancu Flondor, un mesaj din partea guvernului român.

Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”.

La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucranienilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii.

Marea zi pentru Bucovina sosise. La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa.

Cu o seară înainte, tricolorul romanesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale.

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România este evenimentul care a dus la desăvârșirea Marii Uniri din 1918.

În septembrie-octombrie 1918, Partidul Național Român(PNR) și Partidul Social-Democrat(PSD) din Transilvania încep să colaboreze și stabilesc să inițieze formarea unui Consiliu Național Român.

În 29 septembrie/12 octombrie 1918, PNR, prin Comitetul Executiv, a adoptat o Declarație prin care proclama dreptul națiunii române la autodeterminare. Declarația a fost citită în Parlamentul de la Budapesta în 5 octombrie/18 octombrie 1918.

În acea perioadă a anului, Imperiul Austro-Ungar își trăia ultimele zile ale existenței lui. Țările imperiului, unda după alta, își proclamau independența: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie.

Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi”. (Iuliu Maniu, 1918)

Românii din Transilvania rezonează cu declarațiile de independență din jur și încep procesul unirii. Mai întâi, în 18 octombrie /31 octombrie, a fost înființat Consiliul Național Român Central, cu sediu la Arad, un organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Consiliul arădean era format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad; respectiv Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de Comitetul Național al Românilor din Transilvania, de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Biserica Ortodoxă și de Biserica Greco-Catolică, precum și de către Senatul Militar Român, care a și pus la dispoziția Consiliului 50 000 de militari mobilizați la Viena.

Prăbușirea autorității Imperiului Austro-Ungar s-a făcut resimțită și în Transilvania. Peste noapte, Consiliul Național Român Central a fost pus în situația de a asigura treburile funcționărești, administrația maghiară fiind alungată, de a asigura ordinea și de a prelua conducerea militarilor români împrăștiați prin toate părțile imperiului. Consiliul Național a înființat Consiliul Militar, format din consilii și gărzi militare, alcătuite la rândul lor din militari și voluntari români, care aveau sarcina de a păzi principalele obiective de interes public. De facto, de guvernarea teritoriilor românești se ocupa Consiliul Național Român și sfaturile naționale române din localitățile românești.

Observând realitățile din teritoriile românești, Consiliul Național Maghiar a încercat o negociere cu partea română: Transilvania să rămână în Ungaria, în schimbul unei autonomii cu guvernator român și reprezentare în guvernul central de la Budapesta.

Consiliul Național Român ia act de propunerea maghiară și decide convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a decide în privința autodeterminării românilor. La Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat reprezentanți aleși ai tuturor categoriilor sociale, ai bisericilor, ai asociaților culturale și profesionale, precum și deputați de drept, în total 1.228 de delegați/deputați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul Consiliului, din toate teritoriile locuite de români.

„Și cât de sfântă era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cât de senină le era fața, cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține! Se vedeau că sunt fiii aceluiași neam…” (Ștefan Cicio-Pop, 1932)

După ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia, delegații au dezbătut și aprobat Rezoluția de unire, care a și fost adoptată de toți cei prezenți. Votarea acestei rezoluții a însemnat votarea unirii tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (Țara Ungurească) cu România.

Prin această unire au fost introduse și câteva principii fundamentale, precum: libertate deplină pentru popoarele conlocuitoare, libertate confesională, regim democratic, reformă agrară, legislație modernă pentru muncitorime.

Adunarea a aprobat și un organ legislativ, Sfatul Național și un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea cu România și a numit o delegație care a înmânat actul unirii regelui Ferdinand I, în 14 decembrie 1918, la București. Sfatul Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, când unirea a fost desăvârșită și din punct de vedere tehnic.

România a căutat să obţină la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) recunoaşterea internaţională a noilor sale graniţe, rezul­tate în urma unirii. Ea a fost însă tratată în mod brutal de către cei Patru Mari (Marea Britanie, Franţa, S.U.A., Italia), care considerau că pacea separată cu Puterile Centrale din 1918 a încălcat acordul cu Antanta din anul 1916. România era considerată „o mică putere” cu interese speciale.

Rusia Sovietică şi Ucraina nu au acceptat unirea Basarabiei şi Bu­covinei cu România. La Kiev funcţiona un guvern condus de Cristian Racovsky, adversar hotărât al României, iar pe Nistru aveau loc dese incidente româno-sovietice. In plus, instaurarea Republicii Sovietice a Sfaturilor în Ungaria, condusă de Bela Kun, care nu recunoştea actul de la Alba-Iulia, a creat pericolul unui atac conjugat asupra României de la apus şi de la răsărit. în aceste condiţii, s-a produs ofensiva armatei române in Ungaria, finalizată, la 4 august 1919, când trupele române au intrat în Budapesta.

Sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, diplomaţia română a luptat din răsputeri în cadrul Conferinţei de la Paris pentru a respinge inter­venţia marilor puteri în afacerile României. Acestea condiţionau recunoaşterea unirii de semnarea unui tratat separat privind statutul
minorităţilor în România. Un astfel de tratat nu a fost semnat, însă prevederi speciale pentru minorități au fost introduse atât în tratatele cu Austria, referitor la Bucovina, cât și cu Ungaria, cu privire la Transilvania. Acestea prevederi, precum și faptul că armata română era singura cu capacitatea operațională în zona de est a continentului a dus la recunoașterea cauyei române de către Marile Puteri.

Cel mai important dintre tratate, cel de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate, inclusiv România, pe de o parte şi de Ungaria de alta parte. Tratatul de la Trianon recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului.

Prin tratatele de pace de la Paris s-a recunoscut în plan internaţional
unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu România. Frontiera româno-bulgară rămânea cea prevăzută în Tratatul din 1913. La 28 octombrie 1920,
prin Tratatul de la Paris, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. În 1933 s-au adăugat şi S.U.A.

Semnarea tratatelor de pace a deschis drumul unor importante mutaţii în raporturile internaţionale, deosebit de benefice pentru popoarele care luptau pentru eliberare şi unitate naţională.

Făurirea statului naţional unitar român în anul 1918 şi consacrarea juridică internaţională a frontierelor sale de către Conferinţa de Pace, reliefează adevărul de necontestat că România întregită nu s-a înscris în rândul profitorilor unei păci dictate de puterile învingătoare sau pe calea unor cuceriri teritoriale, prin forţa armelor. Ea a însemnat împlinirea, prin voinţa întregii naţiuni române, a aspiraţiilor multiseculare ale poporului nostru de a trăi unit, liber şi independent în vatra sa stråmoşească.

LĂSAȚI UN MESAJ