Românii în faţa războinicilor călări

0
156

Populaţia românescă a avut de suferit de pe urma raidurilor călăreţilor războinici mongoli. Furia nomadă a fost cunoscută chiar cu ocazia invaziei lui Batu Han în Europa centrală. ”Populaţia românească din spaţiul extra şi intra carpatic a fost afectată de această campanie, un corp de armată, aflat sub conducerea lui Kadan, Buri şi Bucek, având misiunea de a învălui spre sud regatul maghiar şi de a anihila forţele militare dinTransilvania, împiedicându-le să se unească cu oastea regală. Trupele conduse de Kadanau au traversat Carpaţii răsăriteni, primul obiectiv atacat fiind oraşul minier Rodna, pe care l-au distrus şi au obligat 600 de germani să-i însoţească în calitate de călăuze”, arată Daniel Ciucălău.

Războinicilor tătari li s-au opus însă ”vlahii negrii”, aşa cum erau cunoscuţi moldovenii în cronicile vremii. În nordul Bucovinei au fost descoperite, prin cercetări arheologice, numeroase aşezări întărite, dar şi urme de şanţuri şi palisade, destinate opririi înaintării mongolilor. De altfel, mongolii, aşa cum arată cronicarul arab Raşid od Din, erau decişi să scape de formaţiunile ”vlahilor negri“, care le puneau probleme în deplasarea lor către vest.

Războinicii călări au reuşit să treacă de palisadele, şanţurile şi trupele ”vlahilor negri” şi au trecut prin foc şi sabie, Moldova, Oltenia şi Banatul. A urmat bătălia de la Mohi din 1241, în care mongolii practic au anihilat armata regelui Bela. Regatul maghiar a fost pur şi simplu abandonat în mâinile războinicilor mongoli, care au prădat până în Sfântul Imperiu Roman de Neam German.

Odată cu fondarea Hanatului Hoardei de Aur, presiunea mongolă a fost constantă pentru comunităţile româneşti. ”Zonele locuite de români nu au intrat efectiv în componenţa Hoardei, aceştia fiind obligaţi la recunoaşterea suzeranităţii tătarilor, la plata unui tribut şi participarea la expediţii militare. Teritoriul acestora era considerat un fel de no man’s land, la marginea regatului Ungariei. De abia la sfârşitul secolului al XIII-lea sudul Moldovei a fost integrat în Hoarda de Aur, căpătând o importanţă deosebită prin faptul că asigura legăturile cu poziţiile ocupate în Balcani“, preciza Daniel Ciucălău.

Războinicii Hoardei de Aur au continut să reprezinte o ameninţare chiar şi în secolul al XV-lea. Cu toate acestea, din cauza luptelor interne pentru putere, dintre diferiţi pretendenţi, puterea Hoardei de Aur slăbise. În secolul al XV lea ultimul mare han al Hoardei de Aur a fost  Ahmed. Stăpânirea sa a fost cântecul de lebădă al Hoardei de Aur. De altfel, Ahmed a întreprins cele mai puternice atacuri asupra Poloniei, statelor ruseşti, cetăţilor veneţiene, dar şi asupra Moldovei.

Contemporanul lui Ahmed a fost marele voievod Ştefan cel Mare.    Moldoveanul, a fost cel care a curmat şi a pus capăt ultimei marii invazii a Hoardei de Aur. Încă de la începutul domniei sale, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu oştile tătărăşti ale Hoardei de Aur. A şi încheiat un pact de ajutor reciprioc cu voievodul Haliciului în cazul unei invazii a Hoardei de Aur.

Asta nu i-a împiedicat pe războinicii tătari să prade cumplit o bună parte din Polonia şi Lituania în 1469. Ultima mare invazie a Hoardei de Aur are loc în 1471, atunci când trupele hanului Mamak au pustiit Polonia şi s-au repezit şi asupra Moldovei. ”Oastea tătarilor de pe Volga, după ce pustiise răsăritul Poloniei, s-a abătut asupra Moldovei; se pare că oastea condusă de Eminek, fiul hanului, a dat două lupte cu domnul Moldovei; cea mai zdrobitoare a avut loc la Lipnic, aproape de Nistru; tătarii au lăsat mulţi  morţi pe câmpul de luptă;  au fost prinşi mulţi captivi, printre care şi fiul marelui han”, scrie istoricul Violeta Anca Epure în revista „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004, în articolul „Contribuţii privind relaţiile dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi tătari”.

Mulţi prizonieri au fost executaţi, iar fiul hanului – tăiat, în faţa solilor tătari, în patru bucăţi. După această înfruntare, Ştefan cel Mare construieşte împotriva tătarilor fortăreaţa de la Orhei. Odată cu moartea Hoardei de Aur, din cauza luptelor interne, la începutul secolului al XVI-lea, se va naşte o nouă ameninţare care va rezista până în secolul al XVII lea. De această dată este vorba despre Hanatul Crimeei, controlat de tătarii din această zonă, iniţial conduşi de Girai. Tătarii vor fi aliaţi şi vasali fideli ai Imperiului Otoman. De aceştia se vor folosi sultanii, ori de câte ori vor avea ocazia, contra domnitorilor români.

LĂSAȚI UN MESAJ