Starea armatei române şi a societăţii româneşti înainte de intrarea în război (Drumul catre Marea Unire, partea I)

0
162

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-au caracterizat prin însemnate modificări în domeniul relaţiilor diplomatice, în dinamica evenimentelor internaţionale cu conţinut politico-militar. Impactul cel mai puternic resimţit la scară mondială l-a constituit disputa desfăşurată în condiţiile constituirii a două blocuri politico-militare opuse si va culmina cu declanşarea, în iulie-august 1914, a celei dintâi conflagraţii mondiale.

Cristalizarea celor două blocuri politico-militare (Puterile Centrale şi Antanta) a fost însoţită, în primul deceniu al secolului al XX-lea, de agravarea disputei dintre principalele state ale Europei; crizele din sânul fiecărei coaliţii, confruntările dintre ele, amplificate de o galopantă cursă a înarmărilor, vor contribui nemijlocit la declanşarea celei dintâi conflagraţii mondiale.

În întregul interval, evoluţia economică în spaţiul românesc şi utilizarea optimă a resurselor şi capacităţii integrale ale naţiunii române au fost grevate de dominaţia străină exercitată asupra unei importante părţi a vetrei străbune. Dacă, dezvoltării economice i-au fost imprimate caracteristici de natură să valorifice în folosul consolidării independenţei statului naţional potenţialul existent în teritoriile româneşti subjugate autorităţile ocupate au recurs premeditat la vlăguirea resurselor economice ale acestora, inclusiv la măsuri destinate să împiedice constituirea unei burghezii româneşti puternice şi prospere.

În ansamblul său însă, economia românească a cunoscut un avânt deosebit în perioada dintre războiul de independenţă şi declanşarea celei dintâi conflagraţii mondiale. Mutaţii semnificative s-au înregistrat în sectoare cheie ale industriei, în agricultură, transporturi, finanţe. Întărirea  bazei tehnico-materiale avea să contribuie direct la consolidarea instituţiilor statului independent, inclusiv la perfecţionarea sistemului militar de apărare.

Dezvoltarea tot mai rapidă a forţelor şi relaţiilor de producţie a generat modificări în raportul de forţe sociale şi politice al societăţii româneşti. Societatea românească, structurată pe clase şi categorii distincte cu obiective şi interese diferite în privinţa căilor de modernizare, se prezenta ca un front comun, fără nici o fisură, în privinţa împlinirii obiectivului naţional al desăvârşirii unităţii politice depline a poporului român.

Analizând tabloul situaţiei economice şi sociale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, ajungem la concluzia că România avea o economie predominant agrară, cu o industrie în curs de închegare, la nivel general dominând relaţiile care se împleteau cu rămăşiţe feudale, încă puternice, în agricultură.

Războiul de independenţă a scos în relief solidaritatea naţiunii noastre, România neatârnată constituind centrul vital către care gravitau speranţele îndreptăţite ale tuturor românilor din teritoriile străbune ocupate. România se detaşa, în vara anului 1914, ca un stat cu o prezenţă originală în peisajul diplomaţiei europene, manifestându-se ca un factor cu pondere reală în evoluţiile politice şi militare din estul şi sud-estul continentului, capabil să-şi apere propria individualitate şi să reziste oricăror intervenţii venite din partea marilor puteri ale vremii. Prin stabilirea unor obiective de politică externă profund naţionale România se situa, totodată, în rândul  forţelor înaintate ale timpului ce se opuneau ordinii internaţionale instaurate de cercurile hegemoniste mondiale, bucurându-se de o recunoaştere autentică a aportului său la cauza eliberării popoarelor de sub dominaţia străină.

Conştientizarea în sfera politicului, a necesităţii imperioase a traducerii în fapt a acestui ideal major a permis elaborarea unei strategii clarvăzătoare la nivelul conducerii luptei de eliberare naţională şi reîntregire statală, care punea pe primul plan mobilizarea întregului popor, a unanimităţii resurselor interne în scopul refacerii unităţii depline a patriei.

Războiul de independenţă probase, în primul rând, necesitatea mobilizării unor ample disponibilităţi financiare în vederea acoperirii cheltuielilor impresionante impuse de achiziţionarea şi întrebuinţarea mijloacelor moderne de luptă, asigurarea instrucţiei de specialitate, funcţionarea eficientă a structurilor de transport şi aprovizionare. In al doilea rând, experienţa anilor 1877-1878 demonstrase avantajele unei autentice politici de ritmică finanţare a oştirii faţă de una conjuncturală, de creştere bruscă a cheltuielilor de apărare în preajma declanşării unor conflicte armate.

După 1878 s-au înmulţit iniţiativele statului în scopul lărgirii producţiei interne de mijloace de luptă. Aceasta din urmă trebuia să contribuie la diminuarea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea de armament din străinătate şi la reducerea treptată a dependenţei de marii furnizori externi. Datorită însă ritmului relativ lent de dezvoltare a industriei autohtone în ansamblul său, intenţiile autorităţilor politice şi ale conducerii militare au fost doar parţial realizate, succese obţinându-se, în principal, în fabricarea de muniţii de infanterie şi în asigurarea cantităţilor de echipament de care aveau nevoie trupele.

Eforturile depuse s-au concretizat în amenajarea unor intreprinderi specializate în care se produceau diverse componente pentru armamentul din dotare, evidenţiind competenţa tehnică a specialiştilor români si contribuind în acelaşi timp la diminuarea efortului valutar. In pofida acestor realizări certe, industria românească de apărare se afla totuşi într-un stadiu incipient. Ea era în măsură să asigure numai parţial muniţia necesară unei campanii prelungite şi o serie de lucrări de adaptare şi întreţinere a armamentului. În afară de întreprinderile cu profil militar, subordonate nemijlocit Ministerului de Război, la mobilizare se luau în calcul şi capacităţile unităţilor productive civile. Baza legală pentru acoperirea necesităţilor materiale ale armatei şi populaţiei în caz de război o reprezenta Legea rechiziţiilor din 1906, acţiunile propriu-zise de aplicare a ei desfăşurându-se sub coordonarea unei Comisii Centrale de rechiziţii.

Aceeaşi valoroasă experiență a anilor 1877-1878, precum şi mutaţiile produse în purtarea războiului în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au determinat guvernul român să caute cele mai bune soluţii pentru pregătirea genistică a teritoriului pentru apărare.

Potrivit principiilor doctrinei militare româneşti din acea epocă, în cazul unei invazii străine, oraşul Bucureşti, centrul politic şi administrativ al ţării, se cerea apărat cu orice preţ. Bucureştiul fortificat putea să asigure concentrarea armatei pe o bază de operaţii fie în vederea  ducerii operaţiilor Carpaţii Meridionali, fie pentru a susţine efortul de apărare de-a lungul Dunării. Apoi, potrivit aceloraşi principii doctrinare, în cazul când armata de operaţii nu ar fi înregistrat succese în acţiunile duse în câmpie, ea se putea retrage în „cetate” pentru refacere, în scopul trecerii la contraofensivă.

In anul 1887 au început studiile pentru fortificarea zonei Focşani-Galaţi. Concepţia generală care a prezidat hotărârea factorilor de decizie la nivel naţional privind construirea unei linii de fortificaţii în această parte a ţării a izvorât din necesitatea consolidării apărării teritoriului în faţa unei eventuale agresiuni dinspre est, de dincolo de Prut, sau dinspre nord, paralelă cu Carpaţii Orientali. Spaţiul dintre marele cot al Dunării şi Carpaţii de Curbură, situat la sud-vest de cursul Siretului şi al Putnei, fiind un teren şes, lipsit de obstacole naturale importante, impunea de la sine ridicarea unor bariere cu valoare militară în calea prezumtivilor agresori.

Construit în două etape, 1900 şi 1905-1912 şi completat ulterior, raionul fortificat Cernavoda a fost alcătuit dintr-o apărare fluvială fixă şi mobilă şi un front defensiv de uscat.

Realizarea acestor fortificaţii a jucat un rol însemnat în descurajarea unei probabile agresiuni străine, convingând inamicii potenţiali de intenţia fermă a României de a se apăra în cazul unei invazii. De asemenea, aceste măsuri de amenajare a teritoriului pentru apărare au constituit un nou mijloc de a reafirma deschis voinţa neclintită a naţiunii române de a fi independentă, de a-şi urmări statornic propriile idealuri.

Gândirea militară modernă acordă un rol deosebit de important în ducerea operaţiilor căilor de comunicaţii şi, îndeosebi, căilor ferate. În perioada imediat premergătoare declanşării ostilităţilor, căile ferate concură la executarea mobilizării şi concentrării armatei, iar pe timpul desfăşurării acţiunilor militare uşurează efectuarea manevrelor strategice şi aprovizionarea frontului.

În pofida eforturilor depuse, atât lucrările de fortificație, cât şi cele de comunicaţii acopereau doar parţial teritoriul ţării şi nu ofereau posibilităţi de manevră ample, mai ales pe curbura Carpaţilor. Existau de asemenea, încă disponibilităţi însemnate de lărgire a reţelei feroviare.

Transformările calitative survenite în arta şi tehnica militară la cumpăna secolelor XIX-XX au evidenţiat necesitatea unei pregătiri pre şi postmilitare generalizate şi permanente a tuturor forţelor umane ale naţiunii, spre a deveni capabile să sprijine în timp de război acţiunile armatei de operaţii. Iată de ce, între 1878-1914, numeroşi specialişti militari, precum şi un însemnat număr de personalităţi politice civile au acordat o mai mare atenţie întregului complex de probleme legate de organizarea şi desfaşurarea pregătirii întregii populatii pentru apărarea ţării, pe baza principiului „naţiunii armate”.

Iniţiativele de pregătire a economiei, teritoriului şi populaţiei pentru apărare, materializate în perioada 1878-1914 au creat un cadru organizatoric adecvat, capabil să susţină, pe multiple planuri, un efort militar de lungă durată. Pentru aceasta s-au constituit organismele de conducere şi s-au perfectat actele normative în conformitate cu care trebuiau valorificate, la mobilizarea generală, toate disponibilităţile combative ale ţării libere. O preocupare prioritară a reprezentat-o soluţionarea optimă a trecerii rapide de la economia de pace la cea de război. La fel de importante au fost şi acţiunile de edificare a sistemului modern de fortificaţii şi de dezvoltare a reţelelor de căi ferate, şosele şi transmisiuni. În acelaşi timp, s-a vizat perfecţionarea ansamblului de depozite de armament, muniţii, echipament, subzistenţe, furaje, combustibili. Pe linia sporirii efectivelor mobilizabile s-au extins activităţile de iniţiere a tineretului în problematica apărării şi cele de asigurare a unor rezerve umane pentru trupele combatante şi formaţiunile de asigurare materială. Măsurile enumerate au contribuit la creşterea potenţialului de apărare al statului român independent, asigurând forţelor sale luptătoare o puternică bază de sprijin, factor decisiv în orice demers popular de eliberare şi unire, prin acţiunea cu arma în mână, a provinciilor istorice aflate sub dominaţie străină.

Concluziv, ritmul foarte lent al dezvoltarii industriei, datorat si rezistentei la dezvoltare din partea fortelor politice sustinute de vechii proprietari de pamant, precum si promovarea pe criterii clientelare a majoritatii reprezentantilor ai corpului ofiterilor faceau ca Romania sa nu fie pregatita pentru nivelul confruntarii care se apropia

LĂSAȚI UN MESAJ