Dragobetele sărută fetele

0
321

Bine…nu chiar Dragobetele…el este un pretext pentru asta, cei timizi fiind ușor avantajați de situație. Dar cum sărutul este, vorba aceea, ca bicicletele… nu se cere, se fură, iar fetele ar trebui sărutate zilnic, și dacă este și cu acordul lor cu atât mai bine, noi vă propunem o lectură scurtă dar cuprinzătoare despre această sărbătoare românească păgână, poate una dintre cele mai îndrăgite, fiind de departe un competitor comercial puternic pentru modernul Valentine’s Day.

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie și se păstrează până astăzi, parcă mai abitir aș zice eu, de când tinerii s-au aliniat la tradițiile românești încă în vigoare. Sărbătoarea de Dragobete este considerată, după cum spuneam, echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, se pregătește de primăvară, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el cumva la bucuria renașterii naturii.

Etimologic, numele provine de la două cuvinte slave vechi: ,,dragu” (care înseamnă drag) și ,,biti” (însemnând a fi). ,,Dragubiti” înseamnă deci ,,a fi drag”.

Entitate magica asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferențiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiția catolica, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un pețitor şi un naş al animalelor care în așteptarea îmbunării vremii se pregăteau de împerechere, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care tine tot anul, aşa cum şi păsările “se logodesc” în aceasta zi.

În aceasta zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele săruta fetele! Bată-l vina! Sunt multe credințele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participă la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de „călduri”, şi că Dragobetele îi ajuta pe gospodari în a avea un an îmbelşugat. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în fața bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvara. În sudul României (Mehedinți), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit „zburătorit”, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse draga. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamna.

Nici oamenii mai în vârsta nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În aceasta zi nu se sacrificau animale pentru ca astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un barbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşite de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Tot din folclorul românesc aflăm că Dragobetele a fost transformat de Maica Domnului în Năvalnic, o buruiana de leac folosită în trecut pentru vrăjile de dragoste. Există mai multe legende care relatează cum s-ar fi întâmplat asta, iar una dintre ele spune că Dragobetele ar fi încercat sa o facă pe Maica Domnului sa se îndrăgostească de el; nu a reușit, iar ea l-a transformat în Năvalnic.

O altă legendă spune că Dragobete, un tânăr cu părul negru ca abanosul și ochii verzi ca iarba muntelui, reușea să trezească iubirea în inima tinerelor fete doar cântând din fluier. I-a învățat pe oameni să iubească timp de sute de ani, iar atunci când și-a îndeplinit sorocul, Maica Domnului l-a transformat în Năvalnic, planta care renaște în fiecare primăvară.

Indiferent de legenda din spatele acestei plante, Năvalnicul a ajuns sa fie purtat și astăzi la sânul tinerelor fete, împăturit în punguțe de mătase; obiceiul spune că, astfel, tinerele fete reușesc să ,,farmece” flăcăii și să se îndrăgostească de ele.

Vă las spre visare niște versuri proprii izvorâte din dragoste pentru versul născut din pur drag și dor românesc. Luați de vă iubiți pe nesăturate cu inimile împreunate!

 

Adiere

 

Nu-mi spune: Nu. Când știu că vrei

Să te-oglindești în ochii mei.

Și să-mi dezmierzi umerii goi

Bătuți de-atâta vânt și ploi .

 

Răsfață-mi părul cu suspine,

Săruta-mi gleznele feline,

Mijlocul prinde-l cu dichis-

Leagănă-mi visul nepermis.

 

E ceas târziu departe-n stele,

Printre povești privești la ele.

Mă freamă- ți blând ca un izvor:

Tu – Suflet, eu – al tău decor.

LĂSAȚI UN MESAJ