Fiind copil poveşti cutreieram

0
488

Trecut-au destui ani de când Dumnezeu mi-a binecuvantat sufletul şi l-a trimis prin lume, iar acum la un alt final de an, printre sărbători de tot felul, mă încearcă mai mult ca oricând gustul amintirilor. Paşii mei scârţâie podeaua măturată de vise în care fiecare scândură oglindeşte imaginile celor mai de preţ momente din anii ce au apus.

Am credinţa că fiecare suflet de român ce va citi aceste rânduri îşi va domoli pentru măcar câteva clipe inima şi-o va lăsa în drum să bată mânată de omenia şi nădejdea pe care ni le-a lăsat Cel de Sus.

Griji avem? Avem! Supărari au fost? Prezente şi ele… Dar, de veacuri, nevoile ne-au învăţat să privim către cer şi să ne adunăm cu toţii în jurul unei mese povestind de odinioară, din străbuni, cum îi şade bine omului la ceas de odihnă şi de bucurie, cele mai calde şi de preţ încercări pe care le –am trait.

Nu plânge, române, că iarna nu mai îi iarnă şi de Crăciun răsar ghioceii prin ogradă, iarna-i grea dar omătul nu-i mare , ci aşterne încă un fir alb în capul nins de apăsări….dar cum trosnesc lemnele în sobă şi arde vreascul gorunului secular, frate cu românul cum bine spuneau alte minţi mari luminate, tot aşa se aprind şi în spirit acele cuvântări ce prind glas în ochii copiilor ce-ţi sorb povaţa cu privirea.

O traistă plină cu mere, nuci, covrigi mă îmbie să o prădez căci după colindat din casă în casă în satul bunicilor, de la Argeş mai la vale, şi amintindu-mi din mers versurile colindelor îmbătrânite de uitare dar la fel de mişcătoare prin simţăminte, am adunat, în acest săcotei cusut din ştergarele vechi ale bunicii , toată bucuria omului arhaic care-ţi întinde cu mâna brăzdată de şanţurile vremii şi câmpului, eternul covrig pe care acum l-am spart în pumn şi cu poftă l-am îndesat într-o bărdacă cu ceai de tei. Şi o mână de mere lăsate la copt pe poliţa sobei mă privesc sfioase în bătaia flăcării ce face umbre pe pereţi… şi ce poveşti îmi şoptesc… parcă văd în locul lor nămeţii cât casa (căci stau fix pe cel mai înalt deal din sat şi vecin mi-e câmpul) de unde porneam la vale (din podul casei pe ferestruică) încălecând o sanie cât noi toţi nepoţii la un loc de mare şi de grea, făcută din ulucile de la gard, muncindu-ne cât e ziulica de lungă (asta scurtă de iarnă) să o cocoţăm la loc pe vârful nămetelui ce ni se părea cel mai abrupt munte şi care adăpostea coşul de fum ulterior dărâmat cu spor din prea mult avânt. Şi tot privind la sobă bat-o vina, parcă o văd plină de bulendrele noastre ude de la atâta săniuş iar noi, lipiţi cu totul de ea să ne dezgheţăm mâinile, picioarele adăpostite de ciorapii de lână lucraţi cu drag de mamaia fiind cel mai călduros (la propriu) cadou de Moş Crăciun (pentru că la români nu-i ca la alţii sa spui cadoul în şosete, ci ciorapii însăşi sunt cadou), nasul şi obrajii roşii ca sângele pe şoricul alb şi fraged după care ni se scrurgeau ochii pe masa aia joasă cu 3 picioare unde abia era turnată o mămăligă aburindă tăiată cu aţa. Şi pun-te pe întins în tigaia sfârâită cu jumări şi ou picat şi apoi cazi lat adormind buştean lângă aceeaşi sobă în care amintirile încă îmi mocnesc…

Nu ştiu la voi cum e, dar când se punea şi tataia pe povestit cum era când era el copil şi ştia şi mai dedemult, vorba lui:”de la tata lu’ tata, taică!” (şi aceştia la rându-i ţinuseră şirul) rămâneam (verb care ulterior a fost transformat în reflexiv de argeşeni- iscusiţi oameni- în zicala : păi ce dom’ne, să mă rămaie altul pe mine…neam!”) cu ochii neclipiţi uitându-ne în gura lui şi trecându-ne prin faţă cel mai de preţ film văzut vreodată fără ecran care ţi se desfăşoară în fiecare iarnă la fel cu fiecare povestire până când îl dai şi tu mai departe….

Iar acum eu vă spun: cum să nu privesc cu ochii umezi la viitorul ce ni se aşterne, dar umezi de credinţă si de speranţă , când încă simt gustul fericirii din copilăria fiecaruia dintre noi?! Cum să nu vă îndemn, cu toate câte trec şi ne încearcă, să căscăm bine ochii la ce e bun şi de preţ şi cu ele să dăm înainte?

România e bogaţie, bogăţie de omenie! An binecuvâtat să avem!

*Şi ca o dorinţă simţită cu voce tare…vreau doar pentru la anul ca lumea sa rămână măcar la fel cum o ştim…

 

Mărturia editorului

LĂSAȚI UN MESAJ