O auroră în noaptea polară a sufletului

0
466

În lumina obscură a ultimelor evenimente nocturne, sufletul începe a-mi picura cerneală în ochi obligându-mă la scrierea unor rânduri menite să-mi elibereze somnul încătușat în tot felul de simțăminte ce rod ca șoarecii tăcerea nopții.

Cad fulgii ca miresme ce-mi sărută pielea înghețată de atâta dor de soare. N-a mai răsărit de-o viață, iar lumina e deja o minune pentru ochii îmbătrâniți de atâta întuneric. Dorul de speranță mă îngheață în patul amar al despărțirii de rațiune și mă leagă lanțul îndoielii de trecut și neștiință. Cum să înflorească ghioceii când îngerul nu mai coboară să-i mângâie cu aripa ca să se deschidă? Cum să răsară soarele când nimeni nu mai dorește ziua de mâine? De ce e iarnă de-o veșnicie? De ce toți privesc reci și goi la viitor? Nimeni nu mai știe să trăiască în iubire și pentru iubire. Niciunul nu mai radiază de atâta dragoste citită nu demult în așternuturile copilăriei. E indiferența cronică ce ne ține pe toți la distanțe reci și care emană energii alb-negru înșirând apoi peisaje în griuri colorate. Nu se știe cine va fi salvatorul, care din noi va îndrăzni să iubească. Pot fi eu poate fi floarea ce va răsări și va degaja dragoste prin frumusețea ei, dar nu poate fi acela care nu știe să-și facă inima să bată. Sau poți fi tu, cel pe care-l privesc, îl învăț să gândească în sentiment, îl ajut să respire atunci când începe să uite, îl țin în viață….

Nu mă alunga pentru că ne vezi doar în vise, că mă simți doar când îți vorbesc, că mă înțelegi doar când îți iau inima în palme și o fac să bată în acorduri cu timpul.

Încearcă să mă simți ca pe fumul de țigară, să mă guști ca pe o cafea tare, să primești căldura mea ca și cum te-ai îneca în dorință… Ce spui? Nu înțeleg! De ce nu vorbești pe limba mea așa cum te-am învățat?! Nu mai știi…ai pierdut până și alfabetul nostru: ai uitat să zâmbești, să mă ții de mână, să-ți treci gingaș mâinile prin părul meu. Ce depărtare absurdă s-a creat între suflet și trupul lui. Cum ai putut să pleci așa.. fără să-mi spui că te-ai plictisit să tot trăiesc pentru tine? Acum te întorci refuzat și de Rai și de Iad. Eu de ce te-aș primi? De ce suflete?

Deschide ochii și vezi că îți vorbesc eu: mâna de lut care s-a frământat până s-a sfărâmat de dorul tău. Acum e târziu, nu mai sunt decât o urmă-n vânt care nu mai știe să se adune, iar tu nu mai ai unde te întoarce: trubadurule! Călător la ceas de seară cu apusul în bătaia părului, care s-a uitat în ochii goi ai deșertăciunii creionată în chipuri fardate de iluzii. Desprinde-te odată cu mine în infinite picuri de rouă care nasc din ochii dimineților ce sărută noaptea și mângâie la trezire viața.

 

 

Viața e o potecă colorată

În pastelul iubirilor și tristeți

Pe care le ucidem uneori între pleoape

Ca pe o părere…

 

Aurora strălucește într-o noapte

Prea lungă pentru a fi trăită

Numai în singurătate

Numai în absență

Numai în fața chipului nostru

Ascuns în oglindă!

 

 

 

  • cugetările editorului-

LĂSAȚI UN MESAJ