Eugen Lovinescu și teoria sincronismului

0
631

Inițiatorul modernismului, Eugen Lovinescu, istoric, critic literar și prozator și-a desfășurat activitatea în gruparea culturală a vremii de la cenaclul literar Sburătorul. Cenaclul literar, dezvoltat în anul 1918, a publicat revista cu același nume pentru câțiva ani (1918-1922 și 1926-1927) și a avut o activitate de mare importanță.

Lovinescu a publicat de-a lungul timpului lucrări și articole cu o atitudine antisămănătoristă și antisimbolistă și a susținut constant dreptul tuturor claselor sociale de a fi subiecte în literatură, mai ales în contextul vremii, când burghezia se afla în plină afirmare culturală.

Lovinescu s-a născut în anul 1881 la Fălticeni. După finalizarea studiilor gimnaziale în orașul natal, pleacă la Iași. În anul 1899 alege cursurile Facultății de Litere de la Iași, dar renunță în numai două săptămâni pentru a continua la Universitatea din București specializarea Filologie Clasică.

În 1909 obține, la Paris, diploma de doctorat cu lucrarea J.J. Weiss et son oeuvre litteraire şi Les voyageurs francais en Grece au XIX-eme siecle.

Își începe carierea de profesor la Universitatea din București în anul 1910. În paralel, scrie pentru revista Convorbiri Literare și, ulterior, pentru Flacăra.

În 1918, sub conducerea sa, apare primul număr al revistei Sburătorul. În perioada 1924 – 1925 publică cele trei volume din Istoria civilizatiei române moderne.

În această lucrare de mare importanță scrie despre Teoria sincronismului care presupunea împrumutul elementelor de originalitate din alte culturi mai evoluate cu scopul creării unui specific național în contextul cultural european. Susține el, culturile mici se sincronizează cu cele mai importante și dezvoltă forme proprii. Și-a dorit trecerea de la o literatură rurală la una de inspirație urbană, evoluția poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei și a poeziei.

Publică și cele cinci volume din Istoria literaturii române contemporane (1926-l929). Publică în „Revista Fundaţiilor Regale” romane autobiografice: Bizu (1923), Firu-n patru (1932), Diana (1936), Mili (1936), Acord final (1938-l939). Între anii 1934 – 1935 publică romanele din ciclul Eminescu.

Până la finalul vieții sale, în 1943, își continuă activitatea de critic literar, publicând o serie de cărți de referință:  P.P. Carp, critic literar şi literat (1942), Antologia ideologiei junimiste (1943), Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică (1941), Titu Maiorescu şi contemporanii II (1943- 1944).

LĂSAȚI UN MESAJ