Genii românești uitate la decernarea premiilor Nobel – Ștefania Mărăcineanu

0
495

La 17 iunie 1882 se năștea în București Ștefania Mărăcineanu – mare om de știință, inventator român.

Ștefania Mărăcineanu, deși o copilă fără prea multe bucurii, a demonstrat înclinația sa spre studiu. Acest interes manifestat către ștințele exacte poate fi observat și în liceu. În 1903 absolvă liceul la secția clasică. Își dorește să își continue studiile la Universitatea din București și din acest motiv susține diferențe la matematică și fizică la liceul real.

În 1907 urmează cursurile Facultății de Științe a Universității din București, fiind colegă cu Eliza Leonida și Ioan I. Cantacuzino. Cristian Musceleanu, mai mare cu un an decât Ștefania, îi devine prieten și bun colaborator după facultate.

În 1910 a absolvit Facultatea de Științe. Înainte de absolvire,  Constantin Miculescu, şeful laboratorului de Fizică moleculară, Acustică şi Optică, înaintează un referat de recomandare a lucrării studentei Ştefania Mărăcineanu, cu titlul “Interferenţa luminii şi aplicarea ei la măsurarea lungimii de undă“, pentru a primi premiul Hillel, acordat anual de către Universitate lucrărilor de laborator.

În decembrie 1910, Ștefania Mărăcineanu își începe cariera profesională în calitate de cadru didactic suplinitor și predă științe fizico-chimice la o școală din București. În 1912 se mută la  o altă școală din Ploiești, dar în anul următor revine la catedra de fizico-chimice a Școlii Centrale din București.

În 1919 Ştefania obţine o bursă la Paris acordată de Ministerul Ştiinţelor din România, cu sprijinul Directorului General al Învăţământului Secundar, istoricul şi profesorul Constantin Kiriţescu. Ștefania Mărăcineanu urmează la Universitatea Sorbonne cursurile de radioactivitate ale Mariei Curie la Institutul Radiumului.

În 1924 își susține teza de doctorat cu titlul Cercetări privind constanta poloniului şi penetrarea substanţelor radioactive în metale la Facultatea de Științe a Universității din Paris pentru care a primit calificativul Très Honorable.

În 1925 Ștefania Mărăcineanu devine personal voluntar la Observatorul Astronomic din Meudon. Experienţa obţinută de tânăra fiziciană româncă în laboratorul doamnei Marie Curie au atras interesul şi sprijinul prof. Henri-Alexandre Deslandres, care studiase aceste fenomene şi făcuse şi el ipoteza (1898) că soarele trimite radiaţii ce ar provoca radioactivitatea. Deslandres îi pune la dispoziţie un mic laborator în incinta Observatorului, orientat cu faţa spre sud, şi aparatele necesare continuării cercetărilor. Experimentele şi observaţiile făcute de Ştefania erau tratate cu interes în mediile academice, dar interpretarea lor se lăsa încă aşteptată, fiind necesar a se realiza şi alte experimente. La îndemnul lui Deslandres, Ştefania aprofundează cercetările. În acest scop primeşte de la acesta câteva foi ce au fost înlocuite de pe acoperişul Observatorului. Realizate din plumb, zinc şi fier, ele au stat pe acoperiş, expuse la soare, un mare număr de ani. Concluziile ei dezbină lumea ştiinţifică. Deşi mecanismul nu era explicabil, se estima încă de atunci că era vorba de “o descoperire de foarte mare însemnătate”.

În 1929 s-a întors în România și a devenit colaboratoare a profesorului Dimitrie Bungențianu la Universitatea din București.

În această perioadă Ştefania, cu ajutorul profesorului Bungeţianu, pune bazele predării radioactivităţii în România. În acest sens va începe să adune echipamente, inclusiv cumpărate din bani proprii, pentru Secţia de radioactivitate a Laboratorului de Gravitate, Căldură şi Electricitate, practic primul laborator de radioactivitate din Romania.

Odată cu revenirea în ţară Ştefania îşi va relua cariera didactică, atât în învăţământul secundar, unde îşi păstrase titularizarea, cât şi în învăţământul superior, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, acolo unde obţinuse un post de asistent în 1925, când revenise pentru scurt timp în ţară. De asemenea, îşi prezintă şi publică teoriile sale privind efectul radiaţiei solare asupra radioactivităţii atât la Academia Română cât şi în Buletinul de Ştiinţe Fizice.

Una dintre preocupările deosebite ale Ştefaniei a reprezentat-o şi legătura dintre radioactivitate şi meteorologie. Interesul a apărut din perioada când studia la Observatorul din Meudon. Primul experiment făcut în ţară a fost foarte interesant; după o scurtă expunere a sărurilor radioactive, urmată de un efect de înnourare foarte prompt, directoarea Institutului Surorilor de Caritate “Regina Elisabeta”  domnişoara L. Fălcoianu s-ar fi exprimat: “ascunde imediat aceste prafuri diabolice!”. O primă previziune a fost făcută pe 25 aprilie 1930, printr-un anunţ făcut către Nicolae Vasilescu-Karpen, membru al Academiei Române, perioada ploioasă fiind între 1-20 mai. O a doua serie de experimente au fost anunţate la Congresul de Chimie desfăşurat la Braşov pe 24 mai; experimentele, desfăşurate în Moldova în perioada 1-4 iunie, au avut drept urmare ploi şi inundaţii pe o mare întindere începând cu 5 iunie. Din păcate, cele două tentative de a susţine prezentări în Academia Română, nu au primit avizul necesar din partea prof. N.Vasilescu Karpen.
Ştefania a înţeles beneficiile ce pot fi aduse agriculturii, dacă acest fenomen poate fi controlat şi dacă pot fi limitate efectele negative – inundaţiile. Drept urmare, la data de 10 iunie 1930, Ştefania depune la Direcţiunea Proprietăţii Intelectuale din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului cererea de brevet cu titlul “Mijloc de a provoca ploaia”. Autorităţile au ignorat valoarea descoperirii, aşa încât, dezamăgită, Ştefania a plecat la Paris unde a găsit sprijin pentru a-şi continua cercetările în Algeria, unde a condus experimente într-o regiune deşertică, prin injectarea în atmosferă a unor săruri radioactive. Conform autorităţilor algeriene, rezultatele experimentele nu au fost încurajatoare deşi guvernatorul general a trimis o scrisoare în care aprecia efortul şi perseverenţa fizicienei românce.

Anul 1934 reprezintă un moment foarte important în domeniul radioactivităţii. La 15 ianuarie Frédéric Joliot-Curie şi Irène Joliot-Curie comunică Academiei Franceze de Ştiinţe descoperirea fenomenului de radioactivitate artificială, în studiul Production artificielle d’éléments radioactifs. Preuve chimique de la transmutation des élémements, pentru care vor primi Premiul Nobel în anul următor. Discuţiile trebuie să fi fost aprinse de vreme ce la 5 iunie 1934 (după circa 5 luni), într-un articol publicat în “Neues Wiener Journal”, cei doi menţionau:

“Ne amintim că savanta româncă, domnişoara Mărăcineanu, a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

Ştefania Mărăcineanu a exprimat consternarea ei pentru faptul că Irene Joliot-Curie folosise o mare parte din observaţiile sale de lucru referitoare la radioactivitatea artificială, fără să menţioneze aceasta. Mărăcineanu a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris. În acest sens, la 24 iunie 1936 ea se adresează preşedintelui Academiei de Ştiinţe din România şi întocmeşte un memoriu. Chiar din primele paragrafe ea va separa, cu îndrăzneala autorului, contribuţiile proprii de cele ale celei care primise Premiul Nobel şi îşi va susţine cu tărie meritele:

“Dintre toate metalele remarcasem că plumbul devenea cel mai radioactiv. D-na Pierre (Marie) Curie nu mi-a permis a da această explicaţie în teza de doctorat şi mi-a spus: vom continua lucrarea şi va figura şi numele d-tale.”

Să faci o astfel de afirmaţie, imediat după anunţul atribuirii premiului, nu poate avea o altă explicaţie decât că eşti conştientă că ai fost deposedată de nişte merite. Mai mult chiar, Ştefania va enumera şi articolele pe care le-a publicat, înainte de 1934, în care apar menţionate observaţiile şi propriile opinii. Atât la începutul memoriului cât şi la finalul acestuia, Ştefania recunoaşte contribuţia pe care a avut-o Irene Joliot Curie la studierea fenomenului radioactivităţii artificiale, dar va dori să primească recunoaşterea ce i se cuvine.
La câteva zile după festivitatea decernării Premiului Nobel pentru descoperirea radioactivităţii naturale, revista franceză La Nature publică, sub semnătura profesorului A. Boutaric de la Facultatea de Ştiinţe din Dijon, un articol în care sunt expuse rezultatele experienţelor făcute de Ştefania Mărăcineanu în laboratorul Observatorului Astronomic din Paris-Meudon cu privire la fenomenul de radioactivitate pe care-1 prezintă materialele metalice recuperate de pe acoperişul unor clădiri vechi. Amărăciunea, tristeţea şi deziluzia ce se regăsesc în introducerea lucrării “Radioactivitatea” (1936) se datorează de fapt constatării că pentru munca neobosită încununată de o descoperire remarcabilă ca aceea a radioactivităţii artificiale, lumea ştiinţifică nu i-a rezervat decât vagi mulţumiri, aparentă uitare, pentru ca, apoi, după 10 ani de la descoperirea propriu-zisă, succesul să fie atribuit altor personalităţi.

LĂSAȚI UN MESAJ