MIHAI EMINESCU -geniul nostru absolut – partea I

0
433

Despre Eminescu se poate scrie şi vorbi la infinit….căci insăşi poezia pe care iubit-o a devenit eternă. Cu toţii ne-am izbit de versurile şi de numele său măcar o data în viaţă, în şcoală, ori pe acasă dacă am avut norocul de nişte părinţi care să ne citească înainte de a învăţa noi.

Despre el şi opera sa, cum e si firesc, s-a scris până acum foarte mult- novicele în studiul operei sale se poate lesne rătăci într-un hăţis de informaţii de valoare inegală şi de opinii divergente, dar calea cea mai scurta către simţire în citire este lectura direct în momente de golire a minţi de tot cotidianul şi smogul existenţial.

Fiecare suflet ce-l citeşte si vrea să se apropie de realitatea fenomenului Eminescu trebuie să pornească de la acceptarea şi înţelegerea faptului fundamental că întreaga sa existenţă s-a axat pe elanul creator, că întreaga sa energie vitală si spirituală s-a îndreptat către creaţie, tot restul –conţinuturile vieţii unui om oarecare- stând în umbra acesteia, într-un plan secund al existenţei şi că unitatea fundamentală a personalităţii lui Eminsecu stă sub semnul creaţiei.

Născut , conform actelor oficiale la 15 ianuarie 1850 la Botoşani , Mihai Eminescu era al şaptelea copil dintre cei 11 ai căminarului Gheorghe Eminovici şi al soţiei ,Raluca. Familia Eminovici era originară din Banat, unde pe la 1700, Timişoara fiind raia turcească pe atunci, unul dintre strămoşii poetului avea rangul de emin, funcţionar inferior în administraţia turcească, descendenţa sa primind ca nume de familie acest titlu, plus sufixul slav- vici, după uzanţa epocii, aşa cum fiii preotului au post numiţi Popovici, cei ai diaconului Diaconovici, etc. După trecerea Timişoarei în Imperiul Austriac o parte dintre Eminovici s-au strămutat la Blaj, de unde o ramură a plecat în Bucovina, cotropită de acelaşi imperiu, la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Titlul de căminar pe care-l avea Gheorghe Eminovici era cel mai modest rang boieresc din epocă, cu o moşie de aproximativ o treime din pământurile satului Ipoteşti. Astfel, acesta reuşea cu greu să ţină la studii puzderia de copii, iar Mihai a fost, în anii copilăriei şi ai adolescenţei, mai mult un copil răzleţ decât unul de familie. Ca orice familie împovărată cu un număr mare de copii, părinţii sunt mai mult absenţi decât prezenţi în viaţa copiilor la nivel afectiv, viitorul poet având să scrie aducându-şi aminte de copilăria de la Ipoteşti, despre cărări  şi rătăciri singuratice prin pădurile din jur, aproape niciodată despre părinţi, fraţi, surori. În mijlocul unei familii numeroase copilul era singuratic şi imaginativ.

După o pregătire acasă, Mihai a fost trimis la un liceu din Cernăuţi direct în clasa a treia, adaptându-se greu rigorilor, fugind de câteva ori de acasă si fiind nevoit să repete clasa. A fost găzduit de profesorul Aron Pumnul care i-a devenit un fel de părinte spiritual, având acces liber la vasta bibliotecă, luând contact cu Junimea lui Titu Maiorescu, întâlnire crucială pentru destinul tuturor.  Eminescu şi-a însuşit ideologia şi estetica Junimii, publicându-şi majoritatea operelor la revista Convorbiri Literare, unde după încercarile “Venere şi Madonă” şi “ Epigonii”, a dat la iveală prima sa capodoperă “ Mortua est!”. Eminescu avea să conceapă acum, pe la 19-20 de ani, trei proiecte literare grandioase : “Memento mori!” un poem de evocare istorică, “Geniu pustiu” –roman dedicate anului revoluţionar 1848 şi drama istorică “Mira” plasată in vremea lui Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan cel Mare dar şi în vremea lui Mihai Viteazul.

Anul 1876 a însemnat pentru Eminsecu un moment de criză, deoarece după sinuciderea fratelui său mai mare la Berlin, considerat  un viitor medic de success ( fiind conştient de apropierea iminentă a bolii de care va suferi şi poetul, Şerban Eminovici nu a putut înfrunta suferinţele şi degradarea), moartea mamei  îi aduce o criză de identitate şi ajunge, după ce pierde bursa de la Berlin unde studia împreună cu Slavici, să ocupe funcţii mărunte prost retribuite de bibliotecar, revizor şcolar, gazetar, etc.

Viaţa lui Eminescu este acum marcată de o spectaculoasă schimbare de decor: este chemat la Bucureşti ca redactor al ziarului conservator Timpul. Munca de redacţie îl va absorbi până la marea criză a bolii sale, din 1883, o bună parte din timp şi din energie; zecile de articole publicate îl vor înfăţişa însă ca unul dintre cei mai buni gazetari ai timpurilor. Eminescu a trăit în aceşti ani, iminenţa catastrofei, de care era avertizat, iar atitudinea sa a fost mai curând eroică, decât resemnată sau lacrimogenă. A lucrat mult şi intens, concentrând pe durata a câţiva ani trăiri afectiv-spirituale cât pentru o viaţă întreagă. A ridicat creaţia poetică la rangul de adevărat cult şi a cunoscut fericirea marilor realizări, o dată cu conştiinţa dificultăţii de înţelegere a operei subtile pe care a realizat-o.

Nu a fost nicicând bogat, dar veniturile din activitatea de ziarist i-au permis o viaţă demnă; înainte de marea criză a bolii din 1883 nu a fost văzut îmbrăcat neglijent, dar viaţa de unul singur şi o anume atitudine boemă îl aduceau mereu în lipsă de bani.

Începând din 1976, Mihai Eminescu cucereşte, în poezie, acea înălţime de spirit şi de expresie imaginistică şi verbal care-I conferă calitatea de poet national şi de poet universal de prim rang, poetul nostru nepereche.  Auto-critica producţiilor poetice funcţionează exceptional: deşi cuprins de boală este epoca în care cizelează variante ale poemelor deja de o mare frumuseţe, până obţine acea formă poetică ce îl satisfice, si tot în acest timp lucrează la ciclul Scrisorilor, Luceafărul, Glossă, Sonete, Odă în metro antic , Rugăciunea unui dac, etc.

Marea criză a bolii psihice de care a suferit Eminescu- melancolie depresivă– din iulie 1883 a pus capăt activităţii sale poetice. Trei mari crize au zguduit psihicul celui ce fusese un om de o inteligenţă şi de o putere de muncă dincolo de înţelegeri; scoţându-l irevocabil în afara posibilităţilor creative. Au  fost făcute mari eforturi pentru ameliorarea bolii, a fost internat de două ori la sanatoriul academicianului Şuţu, a fost trimis la Viena, în Italia şi la Odesa, totul s-a dovedit inutil deoarece la 15 iunie 1889 a murit la aproape şase ani după prima criză fără să fi revenit vreodată la starea de dinaintea bolii.

Amănuntele sunt inutile: Eminescu –omul a supravieţuit fizic cu şase ani marelui poet. Din punct de vedere spiritual, Eminescu, şi-a încheiat evoluţia meteorică în 1883, la vârsta biblică de 33 de ani. Manuscrisele poetului au fost recuperate de Titu Maiorescu chiar în ziua declanşării primei mari crize, reuşind cu cele publicate deja în Convorbiri literare să le întrunească intr-un volum în decembrie 1883, primul şi unicul volum de versuri apărut lui Eminescu în timpul vieţii. La câţiva ani după moartea poetului , Maiorescu a donat Academiei Române teancul de manuscrise, cuprinzând 5.000 de coli cu scris mărunt – aproape tot ce a scris Eminescu în scurta sa viaţă spirituală.

După un efort imens de descifrare şi tipărire se poate spune astăzi cu adevărat că orice rând scris de Eminescu a văzut lumina tiparului, dar acest imens material tipărit nu este încă suficient de bine ordonat şi selectat pe filaţiunile reale ale textelor.

Referitor la ireala şi mistuitoarea poveste de dragoste dintre el şi Veronica Micle (care a devenit văduvă în 1878), acesta a avut tăria morală de a renunţa la căsătoria cu ea, căci, în perspectiva bolii, a înţeles că-i va deveni o povară, renunţând în genere la tot ceea ce însemna o perspectivă personală în viaţă, concentrându-se doar asupra creaţiei poetice.

 

Va urma….

LĂSAȚI UN MESAJ