Începuturile monahismului creştin

0
391

Privit în perspectivă istorică, monahismul s-a manifestat întotdeauna ca o realitate complexă, cu implicaţii binefăcătoare sub toate aspectele vieţii creştine. Dar înainte de a se afirma în istorie şi de a schimba în multe cazuri faţa lumii, chemarea spre monahism a schimbat mai întâi inima şi vieţuirea multor oameni. De aici reiese faptul că această chemare nu este contrară firii omeneşti şi nici împotriva rânduielii lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, este cea mai înaltă treaptă a împlinirii creştine.

Când tânărul bogat a venit la Mântuitorul Iisus Hiristos şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” Domnul i-a zis: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Iar „dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Mat.19, 16-21). Tânărul s-a întristat când a auzit acest răspuns, nu pentru că Iisus Hristos l-a chemat la o stare contrară firii omeneşti, ci pentru că era robit iubirii de avere şi de putere şi nu putea înţelege înălțimea duhovnicească a stării la care era chemat. El auzise de această stare de la alţii, cunoştea experienţele duhovniceşti relatate în Vechiul Testament, dar când i s-a făcut chemarea, a întors spatele Domnului şi a plecat.

Referindu-se la cele întâmplate cu tânărul bogat, Sfinţii Părinţi ne învaţă că lupta acestei vieţi trebuie îndreptată nu doar spre câştigarea existenţei pământeşti, ci şi spre câştigarea îndurării lui Dumnezeu; nu numai spre ştergerea păcatelor noastre, ci şi a urmelor lăsate de ele în minte, în voinţă şi-n inimă. În stare de păcat, trupul conduce sufletul, deci cel mare (sufletul) se lasă condus de cel mic (trupul). Toţi cei care se află la începutul urcuşului duhovnicesc, sunt într-o stare de robi şi abia pe treapta desăvârşirii apare sentimentul filiaţiei, caracterizat prin frica de la nu-L supăra pe Dumnezeu.

În lucrarea desăvârşirii, omul nu urăşte lumea, căci ea este creaţia lui Dumnezeu, ci răul din lume sau păcatul lumesc. Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în acest sens: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea,  iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. (In. 2,15-17).

Sfinţii Apostoli au înţeles acest lucru şi, cu toate că la început ştiau foarte puţine lucruri despre Mântuitorul Iisus Hristos, au lăsat toate şi au urmat dumnezeiescului Învăţător. La întrebarea Sfântului Petru: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?” Mântuitorul îi răspunde: „Adevărat zic vouă că cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul  slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat  case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”. (Mat.19, 27-29).

Sfinţii Apostoli au lăsat pentru Mântuitorul case, părinţi, fraţi ş.a.m.d., dar mai mult decât atât, ei au avut tăria să renunţe la moravurile, năravurile şi înţelegerile lor din trecut. Fiind preocupaţi mai mult de suflet decât de trup, ei au căutat pe Dumnezeu în toată vremea. Înainte de a  fi chemaţi la apostolat, Andrei a întâlnit pe fratele său Petru şi i-a zis: „Am găsit pe Mesia” (In 1, 41); iar Filip i-a zis lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în lege şi în prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (In I, 45). Cuvintele apostolilor: „am găsit”, presupun faptul că „au căutat”. Şi, pentru că nu toţi contemporanii Mântuitorului L-au căutat cu sinceritate şi perseverenţă, ca Natanael , puţini au fost aceia care L-au aflat şi L-au urmat pe Iisus Hristos.

Plecând de la cuvintele locuitorilor cetăţii Sihar adresate femeii samarinence: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (In. 4, 42), se poate spune că unii cred în dumnezeirea lui Hristos  pentru că aşa li se spune, iar alţii pentru că înaintaşii lor le-au  lăsat această credinţă ca moştenire. Puţini sunt, însă, cei care ajung să mărturisească credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos din cunoştinţă şi înţelegere duhovnicească. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cei care doresc  să intre în monahism. Pentru aceştia, momentele marilor hotărâri ce pot schimba cursul vieţii sunt esenţiale, dar dacă ele nu sunt duse la bun sfârşit, nu au nici o valoare morală. Ce i-a folosit, de exemplu, lui Iuda hotărârea lui de a urma pe Hristos, ca şi timpul celor trei ani şi jumătate cât L-a însoţit, în măsura în care el şi-a încheiat viaţa , ca vânzător?

Intrarea în monahism este, aşadar, răspunsul unei tainice chemări de sus, dar şi începutul unui efort susţinut şi conştient, care se măsoară cu anii vieţii pământeşti. De aceea, Domnul spune: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Lc.9, 62), căci numai „ cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10, 22). Sensul omului pe pământ, cu atât mai mult al monahului, este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Cuvântul „monadă”, care vine de la grecescul „monachos” sau latinescul „monach-monacha”, se poate raporta şi la termenul monas-monadis. De aici cuvântul monad, care înseamnă unitate. Monahul este cel care se hotărăşte să realizeze unitatea în duh cu Dumnezeu, pe verticală şi cu ceilalţi oameni, pe orizontală.

În Vechiul Testament celibatul era practicat doar de unii oameni ce aveau o misiune profetică, care erau în legătură directă cu Dumnezeu. Printr-o viaţă de sfinţenie, atât în mijlocul pustiului cât şi în mijlocul mulţimilor care  veneau la Iordan, Sfântul Ioan Botezătorul s-a făcut „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui  (Lc. 3, 4). La fel şi Sfinţii Apostoli, luminaţi şi înnoiţi de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt din  ziua Cincizecimii, aveau să practice un mod de viaţă foarte asemănător cu cel al călugărilor, dar în lume. În decursul timpului, şiruri  nenumărate de cuvioşi şi cuvioase, pentru a merge întru întâmpinarea lui Hristos, spre a forma cu El o unitate nouă în sfinţenia duhului, au părăsit familiile, locurile natale şi uneori, chiar ţările în care se născuseră. Unirea cu Dumnezeu şi pacea sufletului presupun, de asemenea, depărtarea de lume şi de tot ceea ce ar constitui o tentaţie, un dezechilibru ce ar putea tulbura liniştea interioară atât de greu de menţinut chiar şi în mijlocul deşerturilor, unde solitarul este atacat, într-un fel sau altul, de demoni.

Monahismul a fost şi este una din realităţile tainice ale vieţii pământeşti, greu lovit şi batjocorit de cei ce nu le-au înţeles, pe de o parte, iar pe de altă parte, încununat de fapte şi virtuţi vrednice doar de atotputernicia şi dragostea lui Dumnezeu, prin cei care l-au înţeles şi l-au trăit.

Mânăstirea dezvoltă personalitatea monahului, oferindu-i libertatea de a lucra în sensul binelui, frumosului şi adevărului. Din nefericire,  au fost şi sunt oameni care minimalizează şi desconsideră rolul monahismului în viaţa omului. Semnificative în acest sens, sunt cuvintele lui Rousseau: „Mânăstirea nu-i o asociaţie formată în scopul de a dezvolta individul, ea îl suprimă. Individul nu profită cu nimic în mănăstire, ci dispare într-însa… Când din personalitatea umană ni se ia ceea ce ne face să posedăm (prin votul  pauperităţii), ceea ce ne face să raţionăm (prin votul obedienţei), ceea ce face să supravieţuim (prin votul castităţii), vă întreb ce mai rămâne din personalitate? Vorbind în felul acesta despre monahism, Rousseau dovedeşte faptul că a cunoscut doar comunităţi monahale ruinate, din care dispăruseră persoana umană şi în locul ei se instalase  individul.

În spaţiul răsăritean însă, mânăstirile au avut un rol esenţial în menţinerea credinţei ortodoxe, ele fiind adevărate bastioane spirituale în faţa ofensivei mahomedane, catolice, protestante, neoprotestante, precum şi în faţa ateismului perioadei moderne şi contemporane. De asemenea, ele au oferit cadrul  duhovnicesc cel mai favorabil formării acelor „oameni universali”, prin care Dumnezeu a înnoit şi schimbat în repetate rânduri faţa lumii. Iar omul universal este sfântul. Desigur că sfinţenia nu este doar apanajul mânăstirii, dar, după cum a dovedit istoria  creştinismului  şi viaţa de toate zilele, renunţând  de bunăvoie la multe din  îngrăditurile lumii, călugării sunt mult mai  preocupaţi şi mai motivaţi în efortul de a dobândi sfinţenia sau desăvârşirea.

Sfinţii sunt persoane universale pentru că tot ceea ce gândesc, vorbesc şi fac, raportează la voinţa lui Dumnezeu şi la învăţătura Bisericii, nu la principii şi raţionamente omeneşti şi urmăresc în permanenţă binele celorlalţi oameni, precum şi  înduhovnicirea întregii creaţii. Ei sunt persoane universale şi pentru faptul că în persoana unui sfânt se sfinţeşte întreaga lume, aşa cum în Sfânta fecioară Maria se găseşte „bucuria universală” şi „slava universală”. În fiecare etapă istorică au fost oameni universali. Aceştia au răspuns tuturor problemelor timpului în care au trăit, dar au ţinut legătura şi cu trecutul. Ei sunt persoanele cele mai indicate care pot să arate societăţilor omeneşti, de orice fel, drumul pe care să meargă spre universalitate. Aceasta pentru că universalitatea se realizează mai întâi înlăuntrul omului şi apoi în istorie. Numai cei care au realizat unitatea interioară sunt în măsură să îndrume şi pe alţii spre unitate. De aceea, pentru Răsăritul ortodox cei mai reprezentativi oameni în acest sens, au fost monahii adevăraţi. Această perspectivă ortodoxă asupra monahismului este, aşadar, diametral opusă viziunii lui Rousseau asupra monahismului apusean din timpul său.

Părinţii răsăriteni, chiar şi cei din pustie, ne vorbesc nouă, sunt contemporani cu noi, pentru că vorbesc acelaşi limbaj, limbajul vieţii duhovniceşti. De la ei învăţăm statornicia în credinţă,  curăţia vieţii şi durerea inimii pentru întreaga lume. Iar citirea scrierilor lor să nu o facem din curiozitate şi pentru a acumula cât mi multe cunoştinţe religioase, ci numai ca să deprindem virtutea şi să ne rânduim viaţa după cum învaţă Biserica. Viaţa trebuie să fie pe măsura învăţăturii, căci podoaba Bisericii şi a fiecărui creştin în parte este sfinţenia. Fără această podoabă şi fără sfinţi, Biserica nu-şui poate justifica existenţa. Într-un oarecare fel, acelaşi lucru se poate spune şi despre om, pe care Sfântul Pavel îl identifică cu  “ templul Duhului Sfânt”.

Desăvârşirea nu este un privilegiu doar al monahilor. Cu toate acestea, atmosfera şi rânduielile mănăstirii, prin faptul că limitează relaţiile cu lumea şi cu cele ale lumii, oferă vieţuitorilor de aici mediul favorabil purtării cu succes a războiului nevăzut. Rugăciunile particulare, privegherile, posturile, lectura şi munca fizică îi ajută pe  monahi în  efortul lor de a se  purifica de patimi. Întăriţi apoi de harul Duhului Sfânt, ei urcă necontenit în cunoaşterea lui Dumnezeu, a lumii şi, implicit, în  cunoaşterea propriilor persoane.

Călugăria o putem considera ca o nebunie; o nebunie pentru Hristos. Dacă pentru un călugăr voturile  monahale: ascultarea necondiţionată, sărăcia de bunăvoie şi fecioria sunt un real ajutor spre neprihănire şi mijloace de  despătimire, pentru mireni, faptul de a putea avea familie şi de a aduce în lume copii, care să înmulţească numărul sfinţilor şi eventual al călugărilor, este, tot astfel, un mijloc de despătimire şi aducător de nepătimire. Efortul de a putea agonisi avere personală, cu scopul de a da şi celor lipsiţi, este un alt mijloc de despătimire pentru oamenii din lume. Putem vorbi, aşadar, de mai multe posibilităţi de  despătimire, specifice căii pe care am ales s-o  urmăm în această viaţă. Fiecare om, călugăr sau mirean, se mântuieşte la locul şi la rostul lui, datorită comuniunii sale cu Dumnezeu şi împlinind cele ce ţin de starea sa.

Monahismul, privit ca o lepădare până şi de cele mai nevinovate bucurii şi plăceri omeneşti, lepădare făcută de bunăvoie şi întărită prin făgăduinţă, are cel mai mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Între viaţa ascetică monahală şi martiraj este o strânsă legătură. Cei din vechime spuneau că aşa cum martirajul este o experienţă ascetică de scurtă durată, dar de o intensitate maximă, tot aşa şi viaţa ascetică monahală este un martiraj de o intensitate mai mică, dar de lungă durată. De aceea, nu întâmplător începuturile monahismului creştin sunt legate, într-o oarecare măsură, de încetarea persecuţiilor venite din partea statului roman. Astfel, când epoca persecuţiilor a încetat, s-a născut în sufletul creştinilor o profundă nostalgie după eroismul martiric şi acest fapt a  dat naştere mişcării anahoreţior din deşert, mişcare în care se poate vedea nu numai o prefigurare  a vieţii monastice chinoviale, dar şi o imitaţie a lui Iisus Hristos. Această mişcare a  substituit martiriul pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa. Monahii sunt urmaşii martirilor, pentru că ei sunt animaţi de un spirit de mărinimie eroică şi de dragoste faţă de Hristos până la moarte. Dar nu numai monahii, ci fiecare creştin desăvârşit, prin viaţa sa sfântă ce poartă semnele morţii pentru tot ceea ce este lumesc şi pământesc, este un adevărat martir. În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare zice: “Vino şi vezi semnele martiriului la tinerii care profesează castitatea, semnul nemuririi în inimă.” Iar despre Sfântul Antonie spune că “se făcea martir  în fiecare zi sufletul său, prin viaţa sa”. Astfel, idealul monahilor poate fi socotit  cea mai înaltă treaptă de viaţă morală şi religioasă. Şi, întrucât nu există viaţă duhovnicească fără cunoaştere duhovnicească, monahismul creştin a deschis noi perspective spirituale  gnoseologiei creştine. Mulţi monahi, cunoscuţi dar mai ales anonimi, au avut prin harul Duhului Sfânt diverse experienţe religioase în acest sens, înălţându-se până la treapta vederii lui Dumnezeu în lumina necreată. Pentru ei, prima treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu în această viaţă şi calea cea mai bătătorită pentru mintea omenească, este cunoaşterea  raţională. Potrivit acesteia, Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturile Sale, care, în acelaşi  timp, acopere şi descoperă atotputernicia, frumuseţea şi înţelepciunea Creatorului. Când un sofist a întrebat pe Sfântul Antonie cel Mare, cum poate să stea în pustie fără ştiinţa de carte şi fără şcoală, cuviosul îi răspunde că atunci când vrea să cunoască măreţiile lui Dumnezeu, deschide “marea carte” a lumii create şi citeşte în ea, în mod nemijlocit, cele ce descoperă înţelepciunea Creatorului.

Întreaga creaţie ne ajută să cunoaştem pe Dumnezeu şi să renaştem sufleteşte, dacă o privim, simţim,  auzim, pipăim şi înţelegem potrivit legii dumnezeieşti. Căci scopul pentru  care au fost făcute cele cinci simţuri nu a fost şi nu este să mijlocească prin celelalte creaturi plăcerea, ci să descopere pe Dumnezeu. Iar cei care nu se suie la cunoaşterea Creatorului prin făpturi, ci se folosesc de ele doar spre a se desfăta, aceia rămân afară de fire, fiindcă privesc mijloacele ca scopuri, şi nu vor ajunge niciodată să cunoască pe Dumnezeu, să înţeleagă rostul făpturilor şi să se cunoască pe ei înşişi cât trebuie şi cum trebuie.

Sfântul Petru Damaschin vorbeşte de opt vederi sau opt cunoaşteri de relaţie obiectivă cu creaţia:

  1. Cunoaşterea necazurilor prin care trebuie să treacă firea omenească.
  2. Cunoaşterea greşelilor
  3. Cunoştinţa celor cumplite înainte şi după moarte.
  4. Înţelegerea petrecerii Domnului Iisus Hristos pe pământ.
  5. Cunoştinţa firii şi schimbării lucrurilor.
  6. Vederea celor ce sunt, adică înţelegerea zidirilor.
  7. Înţelegerea zidirilor lui Dumnezeu celor gânditoare.
  8. Cunoaşterea sau vederea lui Dumnezeu, care se îndeplineşte definitiv în veacul ce va să fie.

Înţelepţiţi de Dumnezeu, chiar din perioada de început a monahismului, marii nevoitori creştini aveau discernământul duhovnicesc şi deosebeau clar cunoaşterea ce venea de la Dumnezeu, de cunoaşterea ce ţine doar de firea omenească sau de cea care este inspirată de demoni. În viziunea Prinţilor pustiului, prin fiecare creatură  se pot mijloci şase  curse ale diavolului, sau şase criterii după care poate fi privită spre paguba vieţii noastre spirituale. Aceste curse sau criterii sunt:

  1. A căuta să înţelegem creaturile doar prin a noastră înţelegere (înălţare)
  2. A accepta o stare de necunoaştere (nepătrundere) a tainelor creaturilor.
  3. A urî creaturile lui Dumnezeu
  4. A face prietenii prin împătimire
  5. A nu ne da interesul să pătrundem rostul creaturilor
  6. A vorbi multe despre creaturi cu vicleşug.

Întrucât vedeau esenţialul, fără păreri personale, oamenii duhovniceşti ne-au arătat şi care sunt semnele unei cunoaşteri adevărate. Acestea sunt: A cunoaşte fără înşelare pe cele bune şi pe cele rele şi a gusta frumuseţile făpturilor fără împătimire. Dacă cel care a depus voturile monahale nu ţine seama în relaţia  lui cu creaturile de cele şase criterii sau curse ale diavolului, pierde  pecetea darului Duhului Sfânt primită prin sfintele Taine şi intră într-o relaţie nefirească cu creatura. Atunci lucrarea lui devine omenească şi îi va fi cu neputinţă să mai ajungă la desăvârşire, adică la unirea cu Dumnezeu, prin vederea Lui “faţă către faţă”.

Oamenii au fost făcuţi “după chipul lui Dumnezeu”. De aceea, pentru a  vedea creatura fără defecte şi apoi pentru a  vedea frumuseţea lui Dumnezeu prin creaturile Sale, trebuie despărţit păcatul de “chipul lui Dumnezeu” din noi. Pentru a curăţi însă inima de patimi, trebuie efort îndelungat şi ajutorul harului dumnezeiesc. Iar atunci când inima trăieşte, şi carnea se sfinţeşte, iar simţurile cad, adică se sfinţesc şi ele, îndulcindu-se împreună cu mintea de frumuseţile duhovniceşti. La rândul său,  efortul purificării de patimi trebuie conjugat cu lucrarea virtuţilor. Iar dacă cineva socoteşte că a isprăvit fapta bună şi stăpâneşte patimile şi împărăţeşte peste pofte, să nu se bizuiască  pe sine, ci pe harul ce i se acordă. De noi ţine doar să nu întristăm pe Duhul Sfânt, alungându-L prin păcatele noastre.

După învăţătura Părinţilor pustiului, urcuşul duhovnicesc  începe în om, în chip tainic, prin Botez, Mirungere şi Sfânta Împărtăşanie, iar în chip vădit, în momentul când ne hotărâm liber să ne schimbăm viaţa şi se continuă în veşnicie.

Fiecare treaptă a urcuşului duhovnicesc este şi un salt gnoseologic spre nemărginitul realităţilor dumnezeieşti. Pe treptele superioare ale acestui urcuş, omul “se uită pe sine” şi se vede pe sine tot mai mult implicat în lucrarea providenţială a lui Dumnezeu, lucrând şi mântuirea altora. Viaţa duhovnicească este posibilă numai în Biserică, pentru că în Biserică lucrează harul mântuitor al Duhului Sfânt, ce ni se împărtăşeşte prin cele şapte  Sfinte Taine şi prin cuvântul Evangheliei.

Potrivit literaturii ascetice, urcuşul duhovnicesc are, în general, trei trepte: purificarea de patimi, iluminarea şi desăvârşirea sau unirea cu Dumnezeu prin iubire şi prin rugăciunea curată. Purificarea inimii de patimi este prima treaptă a urcuşului duhovnicesc şi începe cu efortul omului de a-şi curăţi inima de lucrurile, ideile şi imaginile pământeşti, care, în mod inevitabil, generează aşa-zisa “grijă de multe”. Omul supus păcatului este omul care uită de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului său. Este cel care nu are grija de mântuire ca primă preocupare şi grijă a vieţii.

Condiţiile purificării de patimi sunt: credinţa, pocăinţa, blândeţea, răbdarea, nădejdea şi smerenia.

A doua treaptă este iluminarea. Aceasta urmează curăţirii inimii de patimi şi se fundamentează pe cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, primite prin Taina Mirungerii. Cele şapte daruri sau duhuri sunt: duhul temerii, tăriei, ştiinţei, cunoştinţei, înţelegerii, sfatului şi duhul înţelepciunii. De iluminare ţin: contemplarea lui Dumnezeu în natură, înţelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi, rugăciunea curată, care este “o tăcere adâncă” în faţa tainelor dumnezeieşti şi odihna minţii, ce se traduce într-o uimire extatică inexprimabilă în cuvinte.

A treia treaptă a urcuşului duhovnicesc este desăvârşirea. Ea este tot una cu îndumnezeirea sau asemănarea cu Dumnezeu. Desăvârşirea se realizează prin rugăciune, dar e mai presus de  rugăciune şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt. După Sfinţii Părinţi, unirea cu Dumnezeu înseamnă trăirea dragostei de Dumnezeu, care se coboară de sus şi se oferă în dar nevoitorului. Şi oricât de mare ar fi  efortul ascetic al omului, desăvârşirea rămâne tot darul lui Dumnezeu, oferit după a Lui ştiinţă şi înţelepciune. Limita cea mai înaltă a unirii cu Dumnezeu prin dragoste în această viaţă este experienţa vederii lui Hristos în lumina dumnezeiască necreată.

Şi numai din această prezentare succintă a vieţii duhovniceşti, se poate observa faptul că “omul lumesc” este departe de posibilitatea şi capacitatea spirituală de a pătrunde în complexitatea acestei vieţi. De aceea, o ignoră total, sau şi mai rău, caută să o înăbuşe şi în alţii. Monahul însă, descoperind-o în experienţa altora şi-n adâncul sufletului său, este în măsură să se angajeze cu toată fiinţa sa în efortul de a o împlini. Iar mijlocul cel mai eficient în acest sens, este rugăciunea neîncetată.

LĂSAȚI UN MESAJ