Unic în istoria monahismului românesc. Cel mai prolific scriitor bisericesc din ortodoxia noastră – protos NICODIM MANDIȚĂ – un sfânt.

0
551

Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. (Protos. Nicodim Mândiță)

Plecând de la cuvintele de mai sus părintele și-a dedicate toată viața scrisului, astfel reușind să aștearnă pe hâtrtie mai multe pagini decât poate citi cineva într-o viața de om.

Opera este una de dimensiuni impresionante, având peste 16000 de pagini tipărite şi peste 30000 de pagini dactilografiate, în manuscrise. Nefiind scriitor prin formaţie, în opera sa se observă linia progresului, cărţile bune şi folositoare de suflet, considerându-le indispensabile lucrării mântuirii subiective. La Biblioteca Centrală de Stat se găsesc 139 de publicaţii, iar la biblioteca Sfântului Sinod 29 de publicaţii. Biblioteca Academiei Române deţine, de asemenea, câteva publicaţii. Nu s-a descoperit încă lucrarea dactilografiată cu titlul „Privelişti Apocaliptice”. Din informaţii orale s-a aflat că Părintele Nicodim Măndiţă plătise profesori să-i traducă din patru limbi materialul folosit în această lucrare.

Ceea ce a realizat este unic ținând cont de faptul că ceea ce a scris a fost documnetat din alte cărți, pe lângă asta spovedea mii de persoane în fiecare post și facea slujbă zilnică.

Părintele Nicodim povesteşte crâmpeie din viaţa sa anchetatorilor în anul 1964: „Sunt născut la 28 octombrie 1889, în satul Buneşti-Argeş. În perioada 1896-1901 am urmat cursul elementar în satul Buneşti (…) şi am terminat cinci clase elementare. După ce am terminat cursul elementar, am rămas la părinţi în satul Buneşti şi m-am ocupat cu agricultura până în anul 1911, când am fost încorporat pentru a satisface serviciul militar. Părinţii mei au posedat şase pogoane de pământ şi au avut 11 copii, dintre care unii au decedat de mici şi au rămas numai patru.”(Gheorghe Ionescu, Viaţa Părintelui Nicodim, vol. I, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura AGAPIS).ș

În anul 1911 am fost încorporat la regimentul 6, artilerie Piteşti, transferat la o altă unitate de obuziere la Bucureşti, de unde am revenit la unitatea de mai sus, până în toamna anului 1912(…) Apoi am participat la Campania din Bulgaria, unde am primit gradul de brigadier-caporal(…).

În anul 1914 m-am angajat în Divizionul 1 artilerie cu gradul de sergent-instructor, funcţie în care am rămas până în anul 1917, când mi s-a luat gradul de instructor şi am rămas în continuare cu gradul de sergent, până la sfârşitul anului 1919, când am plecat din armată.

Am fost decorat cu trei medalii, dintre care îmi amintesc că se numeau «Crucea», «Bărbăţie şi credinţă» şi încă una a cărei denumire nu o mai ştiu. Aceste decoraţii le-am primit pentru fapte de arme, participând la luptele de la Târgu-Ocna.”

La începutul anului 1920 m-am călugărit la Mănăstirea Schitul Măgura din oraşul Târgul Ocna, unde am fost hirotonit Preot. În anul 1921, după ce am fost făcut Preot, am fost trimis în această calitate prin mai multe localităţi ca: Vâlcele, în apropiere de Târgu Ocna, Schitul Frumoasa jud. Bacău, Mănăstirea Giurgeni jud. Neamţ, în comuna Pâclişa jud. Alba, Hăşmaşul Ciceului, Leurda Gârboului şi Simişna jud. Cluj.

În toamna anului 1933 am venit la Mănăstirea Agapia, jud. Neamţ, unde era călugăriţă sora mea, Măndiţă Maria, şi am rămas în calitate de Preot şi apoi Protosinghel, până în anul 1945, când am fost transferat în aceaşi calitate la Mănăstirea Văratecul. La această mănăstire am rămas până la sfârşitul anului 1961, după care am fost transferat din nou la Mănăstirea Agapia unde sunt şi în prezent în calitate de Protosinghel” Spicuiri din Procesul Verbal de anchetă, din 17 august 1964).

După ce am primit darul preoţiei, un gând îmi şoptea să nu primesc nici un ban de la mireni, pentru serviciile făcute, căci monahul trebuie să trăiască în sărăcie. Dar alt gând m-a convins că aşa ceva nu îi bine, deoarece ceilalţi preoţi(cu familie) care de obicei primesc bani de la credincioşi pentru serviciile făcute, vor fi dispreţuiţi de popor; iar pe mine mă vor lăuda. Şi aşa am renunţat la primul gând, dar am hotărât în inima mea, ca orice ban voi primi de la credincioşii creştini pentru serviciile făcute, să cumpăr cărţi sfinte sau să tipăresc şi tot lor să le dau. Şi aşa am socotit că e mai bine şi pentru mine şi pentru ei(…) De la cine mi-a dat, am primit cât mi-a dat, iar de la cine nu mi-a dat, nu am cerut.”

Gheorghe Ionescu, cel care i-a scris viața, spune despre el: Noi, de când l-am cunoscut şi până la bătrâneţe, l-am văzut culcându-se târziu şi sculându-se dis-de-dimineaţă, odată cu cântecul păsărelelor. Cum se trezea din somn nu mai stătea o clipă în pat, şi sculându-se dădea Slavă lui Dumnezeu, făcând trei închinăciuni la Sfintele Icoane. Apoi se îmbrăca cu reverenda, deschidea toate geamurile de la cameră, oricât ar fi fost de rece, mergea desculţ prin roua sau bruma de pe iarba din livadă. După ce făcea mai multe ture, se întorcea în cameră, punea apă într-un lighean mare şi dezbrăcându-se până la mijloc, se spăla, dând cu un prosop de cânepă şi pe spate. Se spăla în fiecare dimineaţă pe dantură, cu periuţă şi cu pastă, după care se îmbrăca, şi timp de o oră şi jumătate sau două, îşi făcea în livadă pravila şi numărul de aţe de închinăciuni. După ce termina, închidea geamurile şi se apuca de lucru timp de câteva ore, adeseori uitând de ora mesei, aducându-i aminte, fie sunetul clopotului, fie sosirea unor credincioşi, ce doreau să se spovedească”.

În ziua de 6 ianuarie 1975 a venit la Părintele Nicodim un grup de credincioşi, care auzind că a mai slăbit în putere, au dorit să mai audă din gura lui un cuvânt de întărire sufletească. După ce le-a dat multe sfaturi şi îndemnuri, a făcut o pauză de câteva minute, apoi a zis către ei şi către maicile ce se aflau acolo: „Vă fac cunoscut din vreme că peste şase luni voi pleca de aici la Părintele Vasile şi la Părintele Ioan (doi ucenici de-ai lui răposaţi)”.

Duminică, 6 iulie 1975, a fost ziua în care Părintele Nicodim şi-a dat obştescul sfârşit, la ora trei dimineaţa, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.

nicodim-mandita-2Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire şi să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele şi să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriţi îi sfătuia să nască copii şi să-i crească în frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorţul şi avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinţi, să înveţe carte, să se ferească de beţie şi desfrânare, ca să fie folositori societăţii în care trăiesc.

Scriitorul Mihai Rădulescu spune: „Când spunem: Nicodim Măndiţă, numim unul dintre cele mai obsedante cazuri de autoformare, autoeducare, autoinstruire din istoria noastră culturală, ca neam, cazul unui autodidact desăvârşit”. Şi nu este numai un autodidact al ştiinţei, ci este şi un trăitor total al doctrinei ortodoxe, ca şi un pedagog genial.

Activitatea dânsului s-a desfăşurat pe două planuripe cea de duhovnic, şi pe cea de scriitorAmintim de acestea două, pentru că prin acestea s-a remarcat în mod deosebit.

Dar ce l-a făcut pe părintele Nicodim să devină iubitor de carte? Ne spune chiar el:„Când eram mai tânăr, doream să aud cuvânt de învăţătură de la cineva; şi nu auzeam. Mă duceam pe la mănăstiri, schituri, pe la hramuri şi sfinţiri de biserici, dar pretutindenea era tăcere de cele folositoare de suflet. Auzeam cântări bisericeşti foarte frumoase, slujbe bogate cu arhierei şi sobor mare de peste 60-80 de preoţi, cu mulţime de diaconi, dar nu s-a auzit nicăieri cuvânt de învăţătură ca să-l mişte pe om la cele bune, să-l trezească pe om din somnul păcatelor în care dormea liniştit şi fără nici o grijă de sufletul lui care mergea spre pierzare. Ardea inima în mine de dragul să aud ceva care să mă folosească şi să spun şi eu la alţii. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc de a lupta până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. Aceasta m-a făcut să renunţ la toate din lumea aceasta numai şi numai ca să pot face şi eu ceva pentru aproapele meu care zace în întuneric. Să-l ajut măcar cu ce pot. Nu mă rabdă inima ca el să petreacă în întuneric până la moarte; iar noi să umblăm după lucruri fără preţ, după lucruri trecătoare şi putregăioase

„Dragii mei, îi lămurea părintele Nicodim pe ucenicii săi, viaţa noastră este scurtă. Nu mai suntem pe timpul patriarhilor. Şaptezeci-optzeci de ani… cam atâta ne aşteaptă, cu voia lui Dumnezeu. Şi nici măcar aceştia toţi în putere. Asta-i moştenirea păcatului strămoşesc. Iar când plecăm, ce lăsăm în urma noastră?”

calea-sufletelor-in-vesnicie

LĂSAȚI UN MESAJ