Colindatul si Ignatul

0
387

Ceremoniile culinare de Crãciun sunt legate în primul rând de colaci. Pâinea de zi cu zi e sãrbãtoreste împletitã si împodobitã; devenind un simbol venerat. Privilegiat de datinã, si, bineînþeles, mai îngrijit si mai îndelung muncit decât pâinea, colacul se încarcã cu emotia si speranta înnoirii, cu bucuria sãrbãtorii. La sãrbãtorile de iarnã în Transilvania, un rol important în ceata de feciori îl detine „colãcarul“, cel de gestioneazã proviziile alimentare strânse, inclusiv colacii oferiti colindãtorilor, cu care se organizeazã mesele comune ce marcheazã ciclul sãrbãtorilor de Crãciun si Anul Nou. Functie principalã în cetele de feciori, cea a colãcarului, poate fi îndeplinitã de un tânãr cu calitãti deosebite – cinste ireprosabilã, istetime si respect pentru „rânduiala îndãtinatã“.
Obiceiul fãgãrãsan (si nu numai) este ca ceata, cu tot alaiul, cu caprã, boritã, turcã, buhai, cu lãutari si ce o mai fi, sã colinde întregul sat, casã cu casã, în seara si noaptea de Ajun si în ziua si noaptea de Crãciun. Se intrã în fiecare casã, chiar si în cele de tigani – în satele din tara Fãgãrasului tiganii au propriul lor „cartier“ prãpãdit, un pic în afara asezãrii, si sunt crestini, – se bea un pahar de rachiu si unul de vin si se joacã fetele de mãritat.
Acuma, gânditi-vã si dumneavoastrã, un sat are douã sute de case. Sã zicem cã nu toti au fete de mãritat. Sã zicem cã unii sunt în doliu si nu te pot primi, asa cã îti dau, din poartã, o sticlã, un ban, o bucatã de carne si un colac.
Ce puteri îi animã? Ce îi poartã mai departe, iluminati de viziuni, sã-si ducã mesajul augural, dacã nu niste forte divine?  Colindãtorii, care îl aduc chiar pe Dumnezeu în casele oamenilor, nu sunt decât mediatorii ce primesc darul care, prin ei, ajunge la divinitate. Colindele retin imaginea mesei de Crãciun, când se deschide cerul si Dumnezeu intrã în casã o datã cu colindãtorii si se asazã la masã cu gazda, realizându- se un imaginar contact intim cu divinitatea.

Darurile-ofrandã oferite colindãtorilor, menite sã medieze raporturile cu divinitatea, sunt o reflectare a dorintei perpetue a omului de a comunica cu fortele supreme (de aici credinta, încã actualã, cã cel ce nu rãsplãteste corespunzãtor colindãtorii poate atrage mânia divinã).
(din Ofelia Vãduva – „Pasi spre sacru“)

Trebuie spus, dacã nu stiti obiceiul: din banii, bucatele si bãutura primite din colindat, ceata tine casã deschisã si îmbelsugatã o lunã întreagã, întregului sat, asigurând bunul mers al tuturor sãrbãtorilor de iarnã.

Peste sãrbãtoarea autohtonã geto-dacicã a Crãciunului s-au suprapus, succesiv Saturnaliile romane (la începutul mileniului I d.H, zeul Saturn se celebra între 17 ºi 23 decembrie), nasterea zeului solar de origine iranianã, Mithra, iar dupã aparitia crestinismului, nasterea lui Iisus. Pornind de la interpretarea unor texte biblice, pãrintii Bisericii au fixat dubla nastere a lui Iisus (fizicã si spiritualã) în a sasea zi a creatiei dupã Anul Nou, celebrat pe atunci la Calendele lui Ianuarie. Ulterior, au lãsat la 6 ianuarie doar Botezul sau nasterea spiritualã si au mutat nastereu propriu-zisã pe 25 decembrie (suprapunând-o peste ziua de nastere a unor divinitãti anterioare, Crãciun, Saturn, Mithra).
Din acest motiv, obiceiurile de Crãciun, Anul Nou si Boboteazã, care formeazã laolaltã ciclul Sãrbãtorilor de Crãciun, pãstreazã numeroase elemente comune, caracteristice scenariului de înnoire ritualã. Anul Nou de azi, este un ceremonial nocturn de celebrare a mortii si renasterii simbolice a timpului si divinitãtii la cumpãna dintre ani.
(dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“)

Animal sacrificat ritual, porcul e un substitut strãvechi al zeului agrar, al grâului care moare si renaste, împreunã cu timpul. Împreunã cu alte tradiþii specifice Anului Nou – celebrat mai înainte primãvara – sacrificiul porcului a fost transferat în perioada solstitiului de iarnã,
peste sacrificiul sângeros al taurului – cultul Zeului Mithra. Pentru cã oaia-i oaie si vaca-i vacã, asa-i, dar în România numai cine are porc iese din iarnã! Tãiatul, împãrþitul, sãratul, afumatul sunt treburile parlagiului.
Noi, fetele si bãietii gospodine, gãtim. Si ce-am putea „gãti“ din porc, imediat dupã tãiere, altceva decât caltabosi, cârnaþi, sângerete, tobã, piftie, chiscã, jumãri, carne în unturã la borcan,si ce ne-o mai veni în minte, cã nici cultura asta a porcului nu e simplã – sunci fierte, coapte, afumate, slãnini afumate în saramurã, fierte, cu boia, kaiser, sorici cu sare, asa e cu popoarele astea sãrace, n-aruncã nimic!

Au innuitii o culturã a renului complexã gastronomicã, textilã, arhitecturalã? Au! Au zulusii o pluriculturã a babuinului? Au. Deci suntem salvati, nu mai suntem singuri,în complexitatea noastrã culturalã! ( Radu Anton Roman)

ARTA TÃIERII PORCULUI
Porcul este considerat în vechi culturi animal sacru, animal emblematic pentru zei ai vegetatiei –Osiris (la egipteni, care îl identificã uneori chiar cu zeul), Demeter si Persefone (zeite agrare la greci), sau Ceres (zeita romanã a grâului). O versiune a legendei lui Adonis aminteste despre gelozia zeului rãzboiului, Ares, care a atâtat un porc mistret ce l-a sfâsiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sacrificau ritual un porc si îl mâncau in ospete publice.
Crestinismul a acceptat practica sacrificãrii porcului ca secventã a suitei de obiceiuri pregãtitoare a marii sãrbãtori a Crãciunului. Existã un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau dupã Sfântul Vasile (aproximatiu aceeasi zi pe stil vechi), dimineata în zori – moment al zilei propice multor practici rituale. În unele zone, la Paste este însã sacrificat un purcel „de lapte“, ale cãrui semnificatii în acest moment de regenerare a naturii au la bazã credintele în eficienta beneficã asupra viitoarelor culturi a sacrificãrii strãvechiului spirit agrar.
„Dacã nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine“, „dupã Ignat, porcul slãbeste“ spun bãtrânii (dar aceasta nu înseamnã cã nu sunt sate în care : porcul este tãiat a doua zi de Crãciun (Vâlcea, Bacãu, Prahova) sau a treia zi (Dâmbovita), conform unor interdictii privind consumul cãrnii de porc în prima zi de Crãciun. „Când tai porcul, sã fie lunã plinã“, „sã fie frig si umed“- sunt conditii cãrora, în sistemul de viatã traditionalã, li se acordã mare atentie.
Spatiul trebuie curãtat bine si este demarcat, „însemnãm locul printr-o linie“, practicã ce aminteste ritualul de pregãtire a actelor sacrificiale la romani prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodatã, sunt respectate gesturi si formule rituale pentru „consacrarea“ victimei: animalul este stropit cu apã sfintitã, este asezat cu capul spre rãsãrit, pe fruntea lui sau pe ceafã este trasatã cu cutitul o cruce pe care se presarã sare, capul de porc este
„tras cu râtul înapoi“, în casã sunt rostite formule rituale („Doamne ajutã!“, „Sã-l mâncãm cu sãnãtate!“).

Sarea, simbol de puritate si curãtenie, este utilizatã în ritualul sacrificial încã de la romani, care o presãrau pe capul victimei (împreunã cu boabe de orz) sau o ardeau pe altar pentru îmblânzirea zeilor Penati, zei ocrotitori ai cãminului familial. Obiceiurile legate de „tãiatul“ porcului scot în evidentã credintele în valoarea lui de simbol al vietii ca si în legãturile „de sânge“ ce se realizeazã cu divinitatea (dar si între comeseni) în timpul consumãrii cãrnii animalului sacrificat. Ca urmare, pãrul porcului (dupã ce a fost legat pentru bidinele) trebuie
înmuiat în sânge „pentru ca sã nu se stingã neamul porcilor“. De asemenea, sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioarã în scopuri etnoiatrice. Aceleasi efecte tãmãduitoare sunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la porc negru tãiat în timpul ritual al zilei de Ignat).
Ansamblul ritual al „tãierii“porcului este încheiat prin masa comunã, numitã în genere „pomana porcului“, pe alocuri „praznicul porcului“ (Prahova). Ca formã de comuniune alimentarã ce constituie faza finalã a oricãrui act sacrificial, pomana porcului“ depãseste prin semnificatiile ei conotatiile alimentare. În vechi tipare de viatã traditionalã, ea se desfãsoarã într-o atmosferã solemnã, în liniste, realizându-se, în primul rând, comuniunea spiritualã a participantilor la actul sacrificial înfãptuit.
(Ofelia Vãduva – „Pasi spre sacru“)

Multiple credinte populare privind efectul benefic al contactului cu sângele se manifestã mai ales la marile sãrbãtori calendaristice, când norme de viatã traditionalã impun sã vezi neapãrat sânge (în special la Ignat, dacã nu tai porc trebuie sã tai cel putin o pasãre sau sã întepi creasta unei gãini negre sã dea sângele).

LĂSAȚI UN MESAJ